„Sociologia proastei guvernări în România interbelică” de Bogdan Bucur

Perspectiva istorică poate fi îmblânzită atunci când aceasta privilegiază, din multiple cauze, viziunea proprie centrată pe suprafața epocii investigate. Facilă în formă, dar inabilă în fond, prejudecata istorică potențată de subiectivitate devine o versiune simplistă, deseori naivă, de interpretare a faptelor, altfel întotdeauna complexe și contradictorii. Pulsiunile care generează tensiunea istorică pot să fie și trebuie analizate în integralitatea lor pentru a obține, nu de puține ori, răspunsuri, fie acestea și parțiale. În absența reflecției durabile, criticii perpetue și obiectivității atât de necesară, parțialul poate ocupa locul central al unui tablou istoriografic dezolant.

Ancorarea cu obstinație de către foarte mulți istorici români în niște clișee parcă perene a dus la un discurs istoriografic viciat fundamental sau grevat de cecitate morală, indusă mai mult sau mai puțin conștient. Oare nu acesta este cazul perioadei interbelice din istoria noastră? Așa cum s-a mai scris, epoca dintre cele două războaie comportă un grad înalt de fetișizare, tentație recurentă grație faptului că aceasta a debutat cu apariția României Mari, dar s-a sfârșit prin intermediul unei alte catastrofale conflagrații mondiale, urmată de instaurarea oribilului regim comunist. Așa cum scris Sorin Alexandrescu, „Crescut în cultul democrației interbelice, am învățat abia mult mai târziu să o cunosc, și dacă părinții mei o admirau ca pe o fecioară neprihănită, eu o admir cu mânie, ca pe o femeie frumoasă și necredincioasă, pe care deși nu mai pot s-o iubesc, nu pot nici s-o uit, pentru că, de fapt, încă îi aparțin”. Într-adevăr, în raport cu evenimentele amintite, epoca interbelică captează imaginația și dezvoltă puseuri nostalgice. Or, cercetarea atentă și metodicăa acestei perioade are darul de a dezvălui o istorie mai puțin plăcută, deși în mod cert reală. Chiar dacă domeniul a început să fie defrișat în ultimele decenii, analizele de acest tip par că încă nu au penetrat mentalul colectiv, condiționat de limite proprii.

În cadrul acestui context, se cuvine a fi remarcată cu toată atenția lucrarea lui Bogdan Bucur, „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, apărută la Editura Rao, la sfârșitul anului 2019. Autorul, lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA București, ne propune acest volum, teza sa de doctorat, la care a lucrat timp de zece ani, drept o abordare interdisciplinară, deopotrivă istorică și sociologică. Având drept bază a cercetării analizele Școlii Gusti din perioada interbelică, Bogdan Bucur a reușit să scrie un masiv volum, care investighează în profunzime avatarurile acestei epoci, volum sprijinit pe o bogată documentație și pe o expunere ireproșabilă și, în consecință, mai mult decât convingătoare.

Este drept că istoricii care încearcă să înțeleagă perioada interbelică în resorturile sale intime nu trebuie să concluzioneze, în acord cu tentația ușor irațională de a scoate în evidență excepționalismul românesc, că țara noastră ar fi urmat un tipar de administrare fără precedent. Primul război mondial, veritabil șoc psihologic, a obliterat lumea veche și a creat un cadru propice soluțiilor de forță și ideologiilor extremiste, la care se adaugă teribila criză economică care a zguduit majoritatea țărilor din temelii. Pe de altă parte, situația României din perioada interbelică putea fi în mod cert mult mai bună în condițiile în care clasa politică și-ar fi înțeles misiunea și ar fi acționat în consecință. Eșecul democrației interbelice are cauze de ordin intern aproape în mod exclusiv, iar simptomele descompunerii statale până la agonia sa finală sunt vizibile la tot pasul.

În primul rând, cadrul istoric al României interbelice este dominat de ceea ce Bogdan Bucur identifică drept un „război intern”, caracterizat printr-o stare permanentă de violență politică internă. Fenomenul, de altfel, nu era nou, dimpotrivă, a fost specific inclusiv epocii moderne, așa cum arăta Adrian Paul-Iliescu într-o excelentă lucrare, sub forma unui „maniheism politic”. În mod evident, în orice țară există divergențe doctrinare, lupte de idei, confruntări între forțele politice reprezentative, dar în România ele au fost duse la un nivel extrem de periculos, care nu putea fi decât dăunător pentru ansamblul societății. În fond, virulența politică era motivată, nu de dorința de a transpune un program de guvernare coerent, ci de accesul la resurse și la influență politică. De altfel, partidele care veneau la putere epurau în întregime aparatul administrativ, de la funcționari publici până la polițiști, instalându-și membrii fideli. Așa cum observa Ioan Luca Caragiale, într-un alt context, „Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep turburările de stradă…” Instabilitatea vieții politice devine o urmare firească.

O carență fundamentală a sistemului politic românesc interbelic era reprezentată de relația dintre executiv și legislativ, ultimul jucând în cea mai mare parte un rol decorativ. Regele încredința puterea unui partid, care alcătuia guvernul și organiza alegerile parlamentare, invariabil fraudate, asigurându-și de fiecare dată o majoritate confortabilă. Votul democratic era în cel mai bun caz o ficțiune, campaniile electorale soldându-se deseori cu violențe cumplite sau chiar cu decese. Nu mărturisea chiar Armand Călinescu că mergea înarmat în ziua alegerilor? Mai mult, în pofida caracterului Constituției din 1923, multă apreciată de către istoricii români, guvernarea apela aproape în permanență la declararea stării de asediu sau cenzura presei, instrumente anormale, dar foarte prețioase în mâinile color care le utilizau. Se adaugă la aceasta, din anul 1930, prezența lui Carol al II-lea în calitate de Rege al României, un personaj incapabil să traseze un curs normal de dezvoltare, dar care a subminat în permanență firavul sistem democratic românesc, a patronat o rețea de corupție cu ramificații imense sau care a luat măsuri tangente terorismului de stat în confruntarea cu Mișcarea Legionară.

Dincolo de aspectele politice, rămâne ca un fapt indubitabil incapacitatea elitei politice de a acționa în mod corespunzător în administrarea generală a țării. Viziunea națională potența în mod necesar un stat unitar, centralizat, care însă nu ținea seama de minoritățile naționale sau de tradițiile locale. Orice tentativă de mutare a deciziei înspre organele locale era privită cu suspiciune, pe fondul dorinței obsesive de întărire a caracterului național. Un stat suplu, opus modelului francez, ar fi creat premisele dezvoltării, dar opțiunea nu a fost niciodată luată în calcul în mod serios. Or, administrația centrală s-a dovedit a fi incapabilă să reacționeze într-un context complicat, coruptă și limitată. Situația economică a României s-a deteriorat progresiv, atât în raport cu celelalte state europene cât și în raport cu perioada anterioară primului război mondial. Populația rurală, care constituia majoritatea covârșitoare, a continuat să se zbată în pauperitate, fenomenul fiind lesne detectabil prin intermediul unor indicatori precum speranța de viață, mortalitatea infantilă sau gradul de analfabetism. Nici situația tinerilor nu a fost mai bună, mai ales după declanșarea crizei economice, care a accentuat șomajul universitar și i-a împins pe aceștia spre opțiuni politice indezirabile, extremiste.

În acest context, o serie de sociologi români, conduși de Dimitrie Gusti au efectuat în perioada 1925-1947 o serie de cercetări monografice în diverse zone ale României interbelice, reprezentative din mai multe puncte de vedere. Școala Sociologică de la București, condusă de Gusti, avea ambiția de cercetare unitară a patru cadre (cosmologic, biologic, istoric și psihic) și a patru manifestări (economice, spirituale, etico-juridice și politico-administrative). Chiar dacă acest deziderat nu a fost împlinit decât parțial, analizele întreprinse în această perioadă constituie o sursă extrem de prețioasă pentru reconstituirea stării de spirit a satului românesc. Evident, cercetările au acoperit doar o mică parte a țării, dar este greu de crezut că mărturiile sătenilor erau izolate sau că nemulțumirea în raport de aparatul guvernamentală era cantonată doar în acele spații. În fond, sondajele de opinie ale zilelor noastre nu lucrează cu eșantioane mici, dar reprezentative la nivel național?

Aceste microuniversuri rurale par a fi, sub diverse aspecte, oglinda modului de organizare a puterii centrale. Nu în puține cazuri, primarii sunt oportuniști politici, care domină zona în mod abuziv, prin încălcări flagrante ale legii sau prin acte fățișe de corupție, menite a le asigura o stare financiară confortabilă. Populația satelor respective, abrutizată, înțelegea cu greu rațiunea organelor administrative, așa cum le era greu să deslușească mecanismele sistemului de justiție. Cu atât mai mult cu cât unii dintre ei trăiseră înaintea primului război mondial sub administrații radical diferite, fie că ne referim la Imperiul Austro-Ungar, fie la Imperiul Țarist. Un exemplu relevant în acest sens este cel al comunei bucovinene Fundu Moldovei din județul Câmpulung, cercetată monografic în anul 1927: „Dacă până la 1918 sub stăpânire austriacă, primarul Toader Leuștean – român get-beget – a administrat bine, timp de 18 ani, interesele locale, clădind mai multe case pentru comună, refăcând clădirea primăriei (care e din 1910), construind o casă pentru jandarmerie, mărind edificiul școlar și, în fine, mărind averea comunei prin cumpărarea a vreo 200 de fălci de loc, fapt pentru care a fost decorat de Casa de Habsburg, după alipirea Bucovinei la patria-mamă, sub administrație românească, situația s-a schimbat dramatic. La 1920, afacerile publice ale comunei au fost gestionate deficitar de Ilie Șalvari și Toader Ursescul. Acesta din urmă a fost, de altfel, eliberat din funcție, pentru că și-a însușit în mod nelegal, banii rezultați din vânzarea unei păduri comunale. O asemenea infracțiune nu îndrăznise să săvârșească, în exercițiul unei funcțiuni publice, nici un primar sub austrieci.” În paranteză fie spus, cred că istoriografia românească trebuie să revizuiască verdictul de „închisoare a națiunilor” aplicat Imperiului Austriac. În mod cert, acesta devenise anacronic, așa cum în mod cert nimeni nu poate pune la îndoială justețea unirii Transilvaniei și Bucovinei cu România în urma destrămării acestuia, dar situația românilor din imperiu pare departe de cea creionată de mulți dintre istoricii românești. Nu spunea Stefan Zweig că perioada petrecută în cadrul monarhiei dualiste înainte de izbucnirea primului război mondial era vârsta de aur a stabilității. Este, cel puțin, o temă de reflecție demnă de luat în seamă.

Mai mult, românii dintr-o localitate bănățeană, Pojejena, din județul interbelic Călărași, exasperați de precaritatea administrativă românească, concluzionau, nu fără greutate, că „ a fost mai bine sub unguri”. Starea de spirit era una atât de nefavorabilă încât sătenii respectivi detestau tot ceea ce însemna administrație centrală: „ură față de tot ce este domn; o ură față de oraș, o ură față de București”. Nu altfel stăteau lucrurile în Transilvania, respectiv în satul Șanț din județul interbelic Năsăud, acolo unde sătenii rememorau nostalgic calitatea de supuși ai Imperiului Habsburgic, din motive atât economice cât și administrative. Se adăuga la aceasta descompunerea morală, degradarea vieții cotidiene ca urmare a acțiunii politice, insuportabilă în raport cu calmul existențial anterior: „Stăpânirea austro-ungară o avut și părți rele și părți bune. Comanda germană ne-a învățat cu disciplina. Amu nu ne putem obișnui cu schimbările astea unde nu-i disciplină. (…) Pe vremea ungurească cu o lege m-am hrănit 30 de ani. De după unire, mi-am tot omorât capul ca să învăț la legi și după ce am învățat unele, apoi veneau altele și nu știai de cari să mai asculți! Ne trebuie mai multă disciplină.”

Pare greu de crezut la prima vedere, dar chiar și românii din Basarabia, supuși vexațiunilor zilnice, regretau regimul țarist. De altfel, asupra acestui subiect a scris pe larg istoricul Alberto Basciani, într-o excelentă lucrare despre situația provinciei de peste Prut în perioada interbelică. Basarabia pare să fi fost pentru statul român doar un trofeu rezultat din război și, ca urmare, a fost permanent neglijată în cazul cel mai bun, în timp ce locuitorii erau supuși unor abuzuri incredibile, pe fundalul unei vieți extrem de precare oricum. Pentru sătenii din Năpădeni, în județul interbelic Bălți, România era „percepută drept o țară străină, cu o identitate anonimă”, nici unul dintre ei neștiind ceva din istoria sau cultura țării noastre. În schimb, perioada antebelică le apărea superioară de la sine: „Acest sentiment de loialitate politică și admirație sinceră față de Imperiul Romanovilor, scrie Bogdan Bucur, se datora faptului că – spre deosebire de România Mare – Rusia țaristă nu-i constrângea pe săteni. Basarabenii din Năpădeni se simțeau liberi sub guvernământul rusesc, întrucât impozitul se plătea prin cislă, învățământul și serviciul militar nu erau obligatorii, iar comerțul cu produsele proprii era liber și neimpozitat. Prin urmare, atașamentul basarabenilor din perioada interbelică față de valorile culturale rusești și regretul după vechea ordine imperială erau fundamentate rațional în conștiința colectivă.” Paradoxal, chiar românii din Transnistria, aflați sub ocupație românească din timpul celui de-al doilea război mondial, considerau că regimul comunist aducea mult mai multe binefaceri, oferea securitate sau practica un model administrativ uman sub anumite aspecte. În mod cert, România, indiferent de regimul politic pe care îl avea, indiferent dacă era pace sau război, nu avea capacitatea de a își apropia cetățenii pe care era nevoită să îi guverneze, fenomen recurent al istoriei noastre, de altfel.

În spațiul nostru istoriografic, Bogdan Bucur se făcuse remarcat prin publicarea a două lucrări interesante („Jean Pangal, documente inedite: 1932-1942: contribuții la analiza rețelelor sociale istorice” și „Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri), dar lucrarea de față se va impune, fără doar și poate, drept un reper fundamental al istoriei noastre interbelice. Temele pe care le-am schițat mai sus sunt amplu tratate în interiorul cărții, autorul dând dovadă de discernământ istoric și siguranță de sine. Excursul istoric referitor la perioada interbelică îmi pare a fi unul dintre cele mai bine scrise din literatura de specialitatea, prin profunzimea analizei și finețea argumentației. Nu mai puțin concludent este capitolul dedicat prezentării cercetărilor monografice efectuate de Școala Sociologică sub conducerea lui Dimitrie Gusti, la fel cum extrem de solid este primul capitol, în mare parte teoretic, menit a explica cadrul metodologic. Tentativa de a scrie obiectiv despre interbelicul românesc nu este cu siguranță nouă, dacă ar fi să ne gândim la Lucian Boia sau Bogdan Murgescu, numele cele mai sonore, dar modalitatea de organizare a temei, împreună cu direcțiile de acțiune urmărite sunt în mod cert inedite. Lucrarea lui Bogdan Bucure devine așadar un eveniment istoriografic în sine precum și o cercetare istorică impecabilă, așa cum există puține în literatura de specialitate.

Cu riscul de a repeta o banalitate, a scrie istorie este foarte greu. Spre deosebire de atâtea alte domenii ale cunoașterii umane, istoria suscită numeroase sensibilității sau provoacă reacții vehemente în mentalul colectiv al unui popor. Dar, istoria nu poate fi mitizată sau demitizată, așa cum nu este menită a fi suportul ideologic al sentimentelor naționale, ci trebuie reconstituită, în măsura posibilului, așa cum a fost. Abordări de genul celei de mai sus pot deranja discursul triumfalist, narațiunea festivistă, care au încercat mereu să prezinte trecutul istoric așa cum ne-am fi dorit să fie. Nu era România visul secular al românilor, indiferent de spațiul în care se aflau? Pot fi posibile asemenea atitudini în cadrul statului național, unitar? Sigur că pot exista, atât timp cât luăm în considerare contextul în care acestea au apărut, cel al unui stat român incapabil să genereze prosperitate, legalitate și coerență administrativă. Nu trebuie extrapolat faptul că românii sau unii dintre ei nu și-ar fi dorit unirea sau că ar fi vrut cu adevărat ca spațiul în care trăiau să nu mai aparțină țării noastre. Starea de spirit trebuie legată de firescul uman, care nu poate reacționa altfel în anumite condiții. În fond, ubi bene, ibi patria, așa cum au înțeles milioane de români care au plecat din țară în deceniile de după 1989.

Se spune că dragostea trece prin stomac. De ce n-ar fi vorba inclusiv de dragostea de patrie?

Sociologia proastei guvernări în perioada interbelică de Bogdan Bucur