-Fragment-

1939–1940

Îngustă e patria noastră

şi pe lama ei goală ca de cuţit

arde steagul nostru firav.

Pablo Neruda,

„Da, camarade, e timpul pentru grădinărit“,

Marea şi clopotele

La sfârşitul lunii august Winnipeg a ajuns în Chile la Arica, primul port din nordul țării, complet diferit de ceea ce-şi imaginau refugiaţii despre o ţară sud-americană: nici gând de junglă luxuriantă sau de plaje aurii cu cocotieri, semăna mai curând cu deşertul Sahara. Li s-a spus că avea climă temperată şi că era localitatea cea mai uscată de pe pământ. De pe vas au zărit coasta şi în depărtare un lanţ de munţi vineţii, parcă pictaţi în acuarelă, sub un cer limpede de culoarea lavandei. Vaporul se oprise în larg; curând s-a apropiat o şalupă care aducea funcţionari de la Imigraţie şi de la Departamentul Consular al Afacerilor Externe. Căpitanul le-a cedat cabina sa, funcţionarii au intervievat pasagerii, le-au înmânat documentele de identitate şi vizele şi le-au indicat unde aveau să se stabilească, în funcţie de meserie. Víctor şi Roser, cu Marcel în braţe, s-au prezentat înaintea unui tânăr funcţionar consular, pe nume Matías Eyzaguirre, care ştampila şi semna fiecare act.

— Aici spune că destinaţia voastră e provincia Talca. Dar chestia asta cu stabilirea locului e o tâmpenie a celor de la Imigraţie: în Chile există libertate absolută de mişcare. Duceţi-vă unde vreţi, nu luaţi în seamă.

— Sunteţi basc, domnule? Că după nume aşa pare, a spus Víctor.

— Străbunicii mei erau basci. Aici toţi suntem chilieni. Bine aţi venit în Chile!

Matías Eyzaguirre venise cu trenul la Arica, dar Winnipeg întârziase câteva zile din cauza încurcăturii din Panamá. Era unul din cei mai tineri funcţionari ai Departamentului şi îşi însoţea şeful. Amândoi fără nici un chef, căci erau în total dezacord cu ideea de a primi refugiaţi în Chile, şleahta asta de roşii, atei, poate chiar criminali, care veneau să le ia locurile de muncă compatrioţilor tocmai în perioada asta de concedieri, când ţara încă nu-şi revenise după depresia economică şi după cutremur. Dar misiunea trebuia îndeplinită. În port au fost urcaţi pe o şalupă şubredă, care a înfruntat valurile şi i-a dus la nava pe care s-au căţărat pe o scară de frânghie care se legăna, în timp ce nişte marinari francezi grosolani îi împingeau de la spate. Sus au fost primiţi de căpitanul Pupin cu o sticlă de coniac şi trabucuri cubaneze. Cei doi ştiau că Pupin făcuse drumul în ciuda voinţei sale şi că-şi detesta „încărcătura“, numai că au avut o surpriză: în luna de convieţuire cu spaniolii, Pupin îşi schimbase părerea despre ei, nu şi convingerile politice. „Au suferit mult, domnilor. Sunt morali, ordonaţi şi respectuoşi, au venit în ţara dumneavoastră să muncească şi să-şi refacă viaţa“, le-a spus căpitanul.

Matías Eyzaguirre se trăgea dintr-o familie care se considera aristocratică, dintr-un mediu catolic şi conservator, contra imigraţiei, dar ca şi Pupin, a dobândit o perspectivă diferită dând cu ochii de aceşti refugiaţi, bărbaţi, femei şi copii. Învăţase la un colegiu religios şi trăia protejat de privilegiile clanului său. Bunicul şi tatăl lui fuseseră judecători la Curtea Supremă, doi fraţi erau avocaţi, astfel că şi el studiase dreptul, deşi nu era făcut pentru profesia asta. Absolvise universitatea cu chiu, cu vai, apoi, graţie relaţiilor familiei, intrase în Ministerul Afacerilor Externe. O luase de jos, iar la douăzeci şi patru de ani, când aplica viza de intrare pe Winnipeg, dovedise de-acum vocaţie de bun funcţionar şi diplomat. Peste două luni urma să plece în Paraguay în prima sa misiune şi spera să o facă însurat, sau măcar logodit, cu verişoara sa Ofelia del Solar.

Odată rezolvată treaba cu actele, o duzină de pasageri au fost debarcaţi pentru că li se găsise de lucru în nord, iar vasul a navigat spre sudul „lungii petale“ a lui Neruda. O stare de aşteptare mută îi cuprinsese pe spanioli. Pe 2 septembrie au zărit în depărtare oraşul Valparaíso, destinaţia lor finală, iar pe înserat au lăsat ancora în dreptul portului. Nerăbdarea la bord friza delirul colectiv, peste două mii de chipuri nerăbdătoare umpleau puntea superioară năzuind să pună piciorul pe acest pământ necunoscut, numai că autorităţile portuare au decis că debarcarea avea să se producă a doua zi, pe lumină şi calm. Miile de lumini tremurătoare ale portului şi ale caselor de pe colinele înalte din Valparaíso se luau la întrecere cu stelele, de nu ştiau unde se termină paradisul promis şi unde începe cerul. Era un oraş ciudat cu scări şi ascensoare şi străzi înguste pentru măgari, cu locuinţe trăsnite agăţate de costişele abrupte, plin de câini vagabonzi, destul de sărac şi murdar, un oraş de negustori, marinari şi vicii, ca orice port, dar atât de frumos! De pe vapor îl vedeai strălucind ca o aşezare de basm, presărată cu diamante. Nimeni nu a dormit în noaptea aceea, au stat afară admirând spectacolul magic şi numărând orele. Víctor avea să şi-o amintească drept una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa sa. De dimineaţă, Winnipeg a acostat în fine în Chile, etalând portretul uriaş al preşedintelui Pedro Aguirre Cerda pictat pe pânză şi drapelul chilian pe o latură.

Nimeni nu se aştepta la primirea de care au avut parte. Atâta li se spusese de campania ostilă a dreptei, de opoziţia fermă a Bisericii Catolice şi de proverbiala sobrietate a chilienilor, că în primele clipe n-au priceput ce se întâmpla în port. Mulţimea adunată în spatele cordoanelor de siguranţă, purtând pancarde şi steaguri ale Spaniei, ale Republicii, ale Ţării Bascilor şi ale Cataloniei îi ovaţiona într-un freamăt de bun venit. O fanfară cânta imnurile statului Chile, al Spaniei Republicane şi Internaţionala, sutele de glasuri le urmau în cor. Imnul naţional chilian rezuma în cuvinte puţine şi cam sentimentale spiritul ospitalier şi vocaţia de libertate a ţării care îi primea: „Patrie dulce, primeşte legământul / pe care Chile ţi l-a jurat, / vei fi ori mormântul oamenilor liberi, / ori căminul potrivnic opresiunii“. Pe punte, combatanţii, care trecuseră prin atâtea încercări teribile, plângeau. La ora nouă a început debarcarea: se cobora pasarela în şir indian. Pe uscat, fiecare a trecut mai întâi printr-un punct sanitar unde a fost vaccinat, apoi Chile i-a luat în brațe, cum avea să spună după câţiva ani Víctor Dalmau, când a avut prilejul să-i mulţumească personal lui Pablo Neruda.

În acea zi de 3 septembrie 1939, ziua minunată a sosirii în Chile a refugiaților spanioli, în Europa izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial.

Felipe del Solar venise la Valparaíso cu o zi înainte de sosirea vasului Winnipeg pentru că dorea să fie prezent la acest eveniment istoric, aşa l-a definit. Amicii lui de la Clubul Furioşilor erau de părere că exagerează. Că fervoarea sa pentru refugiaţi nu venea atât din bunătatea inimii, cât din ambiţia de a-şi contrazice părinţii şi clanul. O mare parte din zi şi-a petrecut-o salutându-i pe nou-veniţi, amestecându-se cu cei ce veniseră să-i primească şi vorbind cu cunoştinţele întâlnite acolo. Printre mulţimea entuziastă de pe chei se aflau autorităţi guvernamentale, reprezentanţi ai muncitorimii şi ai coloniilor catalane şi basce – cu care fusese în contact în ultimele luni pentru a pregăti sosirea navei Winnipeg –, artişti, ziarişti, intelectuali şi politicieni. Mai era şi un medic din Valparaíso, Salvador Allende, un lider socialist care câteva zile mai târziu avea să fie numit ministru al Sănătăţii, iar după trei decenii urma să devină preşedintele ţării. Deşi tânăr, era un personaj cunoscut în mediile politice, unii îl admirau, alţii îl respingeau, dar toţi îl respectau. Participase şi el la câteva întruniri ale Furioşilor; l-a recunoscut în mulţime pe Felipe del Solar şi l-a salutat de departe.

Felipe obţinuse invitaţia de a urca în trenul special care mergea la Santiago. Astfel, în câteva ore a aflat din sursă directă cele petrecute în Spania, pe care le ştia doar din presă şi din rarele mărturii precum cea a lui Pablo Neruda. Văzut din Chile, Războiul Civil părea ceva din altă lume şi din altă epocă. Trenul nu oprea în gări, doar încetinea mult în dreptul lor, căci peste tot se adunase lume să-i salute pe refugiaţi cu steaguri, cântece şi empanadas date pe geam fugind de-a lungul vagoanelor. La Santiago gara era ticsită de o mulţime frenetică, n-aveai unde arunca un ac, oamenii se căţărau pe stâlpi, strigau, cântau, aruncau cu flori. A fost sarcina carabinierilor să-i scoată pe spanioli din gară şi să-i ducă la masa pregătită de Comitetul de Primire; li s-a servit un meniu chilian săţios.

În tren, Felipe del Solar ascultase diverse poveşti unite prin firul comun al suferinţei. La un moment dat, s-a pomenit între două vagoane, fumând împreună cu Víctor Dalmau, care i-a prezentat perspectiva sa asupra războiului, cea de sânge şi moarte din punctele de prim ajutor şi din spitalele de evacuare.

— Ceea ce am suferit în Spania arată ce va fi în Europa. Germanii şi-au încercat armamentul pe noi, au ras localităţi întregi. În Europa va fi şi mai rău.

— Deocamdată doar Anglia şi Franţa îi ţin piept lui Hitler, însă precis că vor avea aliaţi. Americanii vor trebui să ia atitudine, a spus Felipe.

— Şi care va fi poziţia chiliană? a întrebat Roser, care se apropiase cu copilul în rucsacul pe care îl folosea de luni de zile.

— E soţia mea, Roser, a prezentat-o Víctor.

— Îmi pare bine, doamnă, Felipe del Solar, vă stau la dispoziție. Soţul mi-a vorbit despre dumneavoastră. Sunteţi pianistă, aşa-i?

— Da. Mai bine să ne tutuim, a spus ea şi a repetat întrebarea.

Felipe le-a pomenit de consistenta colonie germană, stabilită în Chile în urmă cu decenii, cât şi de naziştii chilieni; dar nu aveau a se teme, a adăugat el, mai mult ca sigur că Chile se va declara neutră. Le-a arătat lista industriaşilor şi întreprinzătorilor care ofereau de lucru în funcţie de abilităţi, dar nimic nu i se potrivea lui Víctor. Fără o diplomă nu se putea dedica singurei meserii pe care o ştia. Felipe l-a sfătuit să se înscrie la Universidad de Chile, gratuită şi de mare prestigiu, ca să studieze medicina. Poate i se recunoşteau anii de studiu de la Barcelona şi experienţa dobândită în război, dar şi aşa trebuia să urmeze cursurile câţiva ani.

— Mai întâi trebuie să-mi câştig pâinea; ca să urmez cursurile de zi va trebui să muncesc noaptea.

— Şi eu trebuie să muncesc, a zis Roser.

— Pentru tine va fi simplu, avem nevoie de pianişti.

— Aşa a spus şi Pablo Neruda, a subliniat Víctor.

— Până una-alta, o să staţi la mine, a hotărât Felipe.

Avea două camere libere şi, anticipând sosirea navei Winnipeg, îşi sporise personalul domestic: avea o bucătăreasă şi două cameriste, în acest fel evita alte certuri cu Juana. Cheile odăilor libere din casa părintească, pe care draga de ea nu voia sub nici o formă să i le dea, fuseseră singurul motiv de conflict în mai bine de douăzeci de ani, numai că se iubeau mult prea mult pentru ca asta să le strice relaţia. Când primise telegrama de la Paris în care tatăl său îi interzicea formal ca vreun roşu să-i calce pragul, Felipe se organizase de-acum pentru a găzdui câţiva spanioli la el acasă, iar familia Dalmau i s-a părut ideală.

— Îţi sunt foarte recunoscător, dar Comitetul pentru Refugiaţi ne-a aranjat pensiune plătită pentru primele şase luni, a spus Víctor.

— Acasă am un pian şi toată ziua mi-o petrec la biroul de avocatură, poţi cânta cât vrei fără să te deranjeze nimeni, Roser.

A fost argumentul decisiv. Casa, situată într-un cartier care li s-a părut la fel de seniorial precum cel mai elegant din Barcelona, era aproape goală, pentru că Felipe cumpărase doar mobilierul indispensabil: detesta stilul încărcat şi pretenţios al părinţilor săi. Nu vedeai draperii la ferestrele cu geamuri bizotate, nici covoare pe parchet, nici flori sau plante în ghivece, pereţii erau goi, însă atmosfera era una de rafinament cert. Au primit două camere şi o baie, plus atenţia exclusivă a unei cameriste, care a primit rolul de dădacă: Marcel avea să fie bine îngrijit în timp ce părinţii munceau.

Două zile mai târziu, Felipe a dus-o pe Roser la un post de radio condus de un amic; din prima zi, a acompaniat la pian o emisiune şi a fost prezentată drept concertistă şi profesoară de muzică. Avea să aibă de lucru din belşug. Lui Víctor i-a făcut rost de un post la barul Clubului de Hipism, prin acelaşi sistem tradiţional de relaţii, unde competenţa conta mult mai puţin decât cumetria. Tura era de la şapte seara la două noaptea, deci avea să poată învăţa odată înscris la Facultatea de Medicină, lucru lesnicios, a adăugat Felipe, căci rectorul era din clanul mamei lui, Vizcarra. Víctor a început prin a căra lăzi de bere şi a spăla pahare, iar când a învăţat să deosebească soiurile de vin şi să pregătească cocktailuri a trecut în spatele tejghelei, unde era musai să poarte costum închis la culoare, cămaşă albă şi papion. Cum nu avea decât costumul cumpărat cu banii lăsaţi de Aitor Ibarra când fugise de la Argelès-sur-Mer şi un singur schimb de lenjerie, Felipe i-a pus la dispoziţie garderoba lui.

Juana Nancucheo a rezistat o săptămână fără să întrebe de oaspeţii lui Felipe, dar curiozitatea a fost mai tare decât orgoliul, aşa că a făcut gogoşi şi s-a dus să-şi vâre nasul. I-a deschis noua angajată, cu copilul în braţe: „Stăpânii nu-s acasă“, dar Juana a împins-o şi a intrat cu paşi fermi. A cercetat totul până la ultimul colţişor, constatând că „roşiii“ ăştia, cum îi numea don Isidro, erau curaţi şi ordonaţi; a ridicat capacele oalelor din bucătărie şi i-a dat nişte sfaturi dădacei, care i s-a părut cam prea tânără şi cu mutră de toantă. „Pe unde o umbla mama plodului? Grozav lucru să faci copii şi să-i laşi de izbelişte. Acum, Marcelito ăsta e tare simpatic, ce-i drept: ochi mari, dolofan şi deloc timid, m-a luat de gât şi m-a tras de coadă“, i-a relatat mai târziu lui Felipe.

Pe 4 septembrie, la Paris, Isidro del Solar tocmai se pregătea să-şi convingă soţia în legătură cu colegiul de domnişoare de la Londra, unde o înscrisese deja pe Ofelia, când a căzut ca un trăsnet vestea că începuse războiul. Conflictul se anunța de luni de zile, doar că el ignorase neliniștea colectivă pentru că îi afecta vacanţa. Presa exagerează. Lumea se află în permanenţă în pragul vreunui conflict, n-are sens să te sperii, își zicea el, însă a fost de-ajuns să iasă din cameră ca să ghicească gravitatea situaţiei. A dat cu ochii de o activitate frenetică, angajaţii hotelului alergau cu valize şi cufere, oaspeţii se buluceau, doamnele cu căţeluşi în braţe şi domnii se băteau pe taxiuri, copiii plângeau. Pe stradă domnea un iureş ca de bătălie, o jumătate de oraş voia să fugă la ţară până ce lucrurile aveau să se liniştească, traficul era blocat de maşini încărcate cu bagaje care nu puteau înainta printre pietoni, megafoanele difuzau instrucţiuni, poliţia călare încerca în van să facă ordine. Isidro del Solar a fost nevoit să admită că planurile sale de a reveni la Londra, de a ridica automobilul ultimul tip pe care-l cumpărase pentru a-l duce în Chile şi de a se îmbarca pe Regina Pacificului se duseseră dracului. Trebuia să părăsească la iuţeală Europa.