Cronică de Diana ROTARU
Am chef să îl recitesc pe Boris Vian. L-am descoperit târziu, în facultate (ruşine mie), şi l-am devorat cu o bucurie infinită. E una din acele lumi literare care foarte greu poate fi tradusă în alt limbaj – mă gândesc acum şi la filmul lui Michel Gondry, L’écume des jours, pe care îl consider, din multe puncte de vedere, un rateu. Iată că două evenimente din cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi au demonstrat că secretul pentru a-l recontextualiza pe Vian este de a merge direct la esența sa care este, în fapt, starea pe care ți-o produce lectura universului său, univers deopotrivă magic, oniric, ludic şi grotesc. Modul personal în care îl asimilezi pe Vian este, practic, cea mai bună cheie de tălmăcire a sa. Și am acum în vedere două internalizări profund diferite şi, astfel, amândouă valabile: pe de o parte, lucrarea pentru orchestră Nymphéa a Doinei Rotaru, interpretată de către Orchestra de Cameră Radio în data de 22 mai şi, pe de altă parte, spectacolul DollCore Doll-hall in Doll Moll creat de Irinel Anghel şi prezentat, într-o unică reprezentație în data de 25 mai, la Teatrul Apollo111.
În primul caz, sursa de inspirație a fost sus-amintitul roman Spuma Zilelor, fluiditatea şi excentricitatea suprarealistă a acestuia, dar mai ales tristețea incredibilă care țâşneşte din fiecare rând. O poveste de dragoste, în fond extrem de simplă, într-un context hiper-încărcat de sensuri, cu un nufăr-boală ca metaforă a răului natural, de nestăvilit, de o cruzime inexplicabilă şi inocentă în acelaşi timp. Minunat a fost translată această durere în orchestrația “lichidă”, eterofonică şi hiper-stratificată a Doinei Rotaru, cu ecouri de jazz (Chloe a lui Duke Ellington) aflate într-o continuă descompunere şi un spațiu sonor într-o continuă strângere.
În al doilea caz – cel asupra căruia mă voi opri în acest text -, una din sursele de inspirație a fost universul grotesc, de o cruzime colorată şi fascinantă provocată de tarele umane, din Smulgătorul de inimi (pentru cine nu a citit cartea, una din imaginile cel mai greu de uitat este armăsarul crucificat pentru „desfrânare”). Internalizarea acestuia a fost făcută însă în cheie ludică, tongue-in-cheek, suprarealismul lui Vian fiind pus în dialog direct cu onirismul macabru al altui nebun genial, David Lynch. Și, fireşte, s-au adunat multe alte influențe, aluzii, reverențe, unele chiar de tipul red herring (piste false în cinematografie care ascund sau bruiază înțelesul real), pentru că, aşa cum ne-a obişnuit, Irinel Anghel creează cu fiecare spectacol-experiență un univers irepetabil care stratifică o sumedenie de sensuri. Și acest polisemantism nu vine exclusiv din mintea – de o inteligență feroce – a creatoarei, dar şi din sensurile date de fiecare artist participant la spectacol, căruia i se lasă o portiță de libertate tocmai pentru a contribui cu propria sa viziune asupra acțiunii respective şi, poate şi mai important, din sensurile date de fiecare om din public. Îmi permit să citez dintr-un interviu acordat de Irinel Anghel Andradei Stan pentru CIMRO:
„Prin proiectele mele las orizontul înțelegerii extrem de deschis și nu îmi doresc ca cineva să înțeleagă exact ceea ce am vrut eu să transmit. Dacă se întâmplă să fie așa nici măcar nu o recunosc, pentru că important este ca această experiență, chiar dacă creezi un orizont de așteptare, să declanșeze în fiecare reacții și decodificări personale. Este important pentru mine ca împreună cu publicul să avem un proces co-imaginativ. Ce mi-am imaginat eu se adună cu suma tuturor înțelegerilor celor ce participă și atunci orizontul este mult mai bogat.”
Avem de a face cu„estetica lui habar n-am”, o obsesie foarte veche a lui Irinel Anghel, care de altfel se autodescrie adesea ca fiind „creatoare de OZN-uri artistice”. O formă de artă foarte personală a cărei fascinație constă exact în faptul că este indefinibilă, că nu ştii exact ce înseamnă şi dacă înseamnă ceva: o operă de artă în care autorul îşi „protejează datele personale”. Sigur că în spate se află o construcție extrem de meticuloasă, Irinel având o nevoie aproape obsesiv-compulsorie de a controla fiecare micro-aspect al spectacolelor sale, de la detaliile de pe costume la cum se mişcă un performer, chiar într-un plan de fundal, dintr-un punct în altul. Iar paleta de sensuri este şi ea minuțios regizată, ca un adevărat maestru al polifoniei onirice. Farmecul este că în final, ce contează mai mult este, ca la Vian, senzația. Faptul că te-a şocat, amuzat, vrăjit, că ți-a pus creierul pe moațe sau că, de ce nu, te-a dezgustat. Oricare senzație este la fel de importantă. Stravinski spunea că muzica nu „înseamnă” nimic, vrând să sublinieze că magia constă, tocmai, în faptul că ce transmite muzica nu se poate traduce prin cuvinte, e impalpabil, îți scapă printre degete, oricâte tomuri ai scrie despre vreo lucrare. Muzica e senzație pură, aşa cum spectacolele lui Irinel Anghel sunt senzație pură.
Am început cu această introducere masivă pentru că există întotdeauna riscul, când vrei să faci o cronică la un eveniment marca Irinel Anghel, să începi să descrii, ca un copil proaspăt revenit de la Disneyland sau aflat în fața unei vitrine cu dulciuri, tot ce (ți) s-a întâmplat. Și ai, slavă cerului, ce descrie, pentru că te afli întotdeauna în fața unui corn al abundenței care se revarsă cu generozitate şi pe scenă, şi în afara ei: ştii cu precizie pe unde a trecut Irinel, pentru că mai găseşti un balon, o fundă, o bucată de sclipici sau un fragment de partitură tăiat în formă de păpuşă – cum s-a întâmplat în cazul de față. Și cum această abordare descriptivă are şi ea rostul ei, hai să vă spun ce s-a întâmplat în DollCore Doll-hall în Doll Moll.
În primul rând, performance-ul DollCore a început, ca de obicei, în mediul online (Facebook), de care Irinel Anghel se foloseşte cu mare măiestrie reuşind, ca un magician, să adune un public foarte bogat la un eveniment despre care, de fapt, nu afli absolut nimic până nu ajungi în sală. A fost realizată o pagină „DDDoll?”, un “ambient informațional ce oferă întrebării-indicii de ghidaj pentru intrarea în halucinația artistică din data de 25 mai.”. Atenție la termenul „halucinație”. Pe această pagină a apărut, conform promisiunii, o suită de 16 întrebări-ghicitori-indicii care au construit, puțin câte puțin, varianta virtuală a DollCore-ului. Spicuiesc doar câteva: „Ați pierdut vreodată umbrelele?”, „Vă place Mozart?”, „Vă place Vian?”, „Ce număr purtați la pantofi”, „Cum vă creşteți nivelul serotoninei?” şi, ultima şi cea mai importantă, „Aveți încredere în Irinel?”. În paralel, pe pagina evenimentului se derulau, unul câte unul, artiştii participanți la spectacol, dar nu cu biografii pompoase sau cu vreo descriere a acțiunii pe care urmau să o interpreteze, ci doar cu fotografii şi cu nume de cod, de „păpuşi”: Nina, Isabella, Vicky, Angelica, Ferdinand şi tot aşa. Micro-trailere pentru fiecare personaj au populat în paralel pagina personală a creatoarei.
25 mai, Teatrul Apollo111. Pe scări călcăm cu grijă printre păpuşi de hârtie decupate din partituri şi codificate „iDoll” sau „habar n-am”. Despre „estetica lui habar n-am” v-am povestit, „I Doll” este o piesă de muzică electronică scrisă acum doi ani de Irinel Anghel, punctul de pornire al obsesiei cu păpuşile şi descrisă, scurt şi explicit, pe contul său de SoundCloud, „psychedelic-grotesque electronic music”. Bun. Obsesia cu păpuşile, în paranteză fie spus, vine din ceea ce numim în artele vizuale „uncanny effect”: ele arată a oameni, dar sunt fără viață, adică fără conştiință şi incapabile de emoții. Adică terifiante, dintr-un anumit punct de vedere (câte filme de groază nu ştim cu păpuşi ucigaşe…). Mai departe. De jos, din sală, se aud tot felul de sunete stranii. La intrare ne întâmpină un fel de „Mary had a little lamb” frumuşică şi rozalie, numai că, în acest caz, Mary nu are niciun miel, ci un cap de păpuşă la borcan. De fapt nu e Mary, e Rosemarie, numele de cod al Luizei Mitu, colaboratoare veche şi dragă a lui Irinel. Ni se oferă câte o acadea. Rolul acesteia? De a oferi o senzație de calm în timpul spectacolului, de a ridica nivelul serotoninei (a se vedea întrebările-indicii de mai sus) şi de a asigura spectatorii că, oricât de tare s-ar dezlănțui lumea din jurul lor, „everything is fine”.
Intrăm în sală. Pe scenă, la loc de onoare, pe un altar din baloane, tronează Păpuşa Patricia, gonflabilă, invitata de onoare a serii; lângă ea, câțiva performeri-păpuşi, încremeniți; mai mulți sunt aceia care sunt „spectatori” împrăştiați prin sală. Asta e miza principală a spectacolului, ambiguitatea păpuşă-om viu; cine e cu adevărat păpuşă, cine e cu adevărat spectator? De-a lungul spectacolului, rolurile se vor schimba. Performerii-păpuşi din sală sunt animați şi dezanimați pe rând, înaintând către scenă; în final însă vor redeveni spectatori, în timp ce noi, cei din sală suntem ghidați pe scenă, unde ni se pune câte o mască pe față, fiind astfel dezumanizați. Am vândut de la început finalul pentru că, deşi excelent găsit, e o cheie mult prea facilă pentru a interpreta DollCore-ul, e un red herring. Aşadar.
DollCore Doll-hall în Doll Moll este descris în programul de sală ca un „declanșator de animare și dezanimare a corpurilor, vocilor, obiectelor și instrumentelor” în genul doll-hall, stilul dollcore şi tonalitatea doll moll. Ni se relevă astfel, într-un mod ironic, la ce să ne aşteptăm într-o primă fază: DollCore este un music-hall hardcore, aş spune mai degrabă un Music-Box suprarealist cu păpuşi vii, împrumutând una din cele mai clasice forme ale muzicii de tradiție occidentală (în care Irinel Anghel este extrem de şcolită): forma de rondo. Pentru ne-muzicieni, forma de rondo este o alternanță a unui refren care revine mereu într-o formă identică sau cel puțin similară, cu nişte cuplete cât mai diferite. În acest caz, refrenul a fost unul death metal, susținut cu aplomb (ca să mă folosesc de un clişeu al cronicarilor) de către Irinel Anghel acompaniată de trupa Rotheads, cu care lucrează foarte des în ultimii ani: Raul (Bogdan Frigioiu), Rafael (Mircea Honceriu), Rudolf (Alexandru Bîrsan) şi Rocky (Matei Gheorghe). Muzicianul din mine a cârcotit la început în barbă la repetarea aproape identică a refrenului în cele 9-10 apariții ale sale, dar am realizat ulterior cât de importantă a fost această dimensiune mecanică, de repetiție robotică, ca un fel de orologiu sau cutie muzicală gigantică care era întoarsă mereu cu aceeaşi cheie. Merită menționat aici că în multistratificarea de influențe s-a regăsit spontan şi un invitat de vază al SIMN-ului, compozitorul francez Bernard Cavanna, a cărui interjecție jucăuşă „Freude!” din „Geek Bagatelles” pentru orchestră şi cor de smartphone-uri (Sala Radio, 22 mai) a fost preluată de solistă. În timpul refrenului, păpuşile din sală se opreau încremenite în poziția în care se aflau. În timpul cupletelor, însă, înviau şi se plimbau printre spectatorii „adevărați”, înaintând treptat către scenă. S-au decupat 9 cuplete distincte pe care le voi descrie succint în cele ce urmează.
Primul cuplet: instalație de umbrele care se deschid şi se închid (în sală) acompaniată de gângurit inocent-erotic (Nina – Irinel Anghel, pe scenă) şi de exerciții de vocalize (Isabella – Ana Cristina Leonte, în sală). Prima fază a music-box-ului.
Al doilea cuplet: un solo de „saxofon turbat” (cum îl descrie Irinel Anghel) susținut de Felix (Călin Torsan, în sală) animează păpuşile din sală, pe un fundal de glosolalie (Nina – Irinel, pe scenă). Se remarcă cele două adorabile „cheerleaders” electrice care dansează spasmodic – animatoare animate năpădite de panglici sclipitoare, un fel de pom-pom-uri colorate care au prins viață: Smaranda Găbudeanu (Mona) şi Cristina Lilienfeld (Vicky).
Al treilea cuplet: Nina-Irinel îşi citeşte CV-ul, cu o notă impasibilă, de crainic. Elementele reale se amestecă cu cele onirice sau jucăuşe. La un moment dat menționează că este „reîncarnarea Elsei von Freytag-Loringhoven” (artistă Dada de la începutul secolului XX). Finalul este, însă, repetat obsesiv: „nu credeți nimic din ce vă spun”. Red herring.
Al patrulea cuplet: Nina-Irinel recită poemul dadaist al lui Kurt Schwitters, „What a b what a b what a beauty”. Pe parcursul cupletelor, fundalul electronic realizat cu mare rafinament şi inventivitate (nu degeaba i se mai zice lui Irinel Anghel „marea doamnă a muzicii electronice româneşti”) nu încetează nicio clipă, nici mişcarea păpuşilor prin sală.
Al cincilea cuplet: Nina-Irinel recită informații în engleză despre „data protection”, cu aceeaşi voce robotică de crainic.
Al şaselea cuplet: omagiu lui David Lynch. Angelica sau „Păpuşa Albă” (Sabina Ulubeanu) este un fel de soră a teribilei Lady in the Radiator din filmul Eraserhead: ființă fragilă, vulnerabilă, la granița dintre monstru şi înger (un fel de Irinel!). Cântă cu o voce tremurată dar expresivă piesa din filmul lui Lynch, „In Heaven Everything is Fine”; pe fundal se derulează un fel de junglă onirică sonoră, despre care aflu ulterior că era un extras din „Everything is fine” (o altă piesă electronică a lui Irinel Anghel, o altă treaptă către DollCore). Jungla e populată şi de diverse sonorități de jucării de copii (Felix-Torsan, în sală). „Păpuşa Albă” îi predă ştafeta vocii senzuale a Isabellei – „Păpuşa Roşie” (Ana-Cristina Leonte) în timp ce se întoarce cu spatele şi afişează un „-30%” scris mare, cu auriu. Adevăratul monstru este desconspirat: terifianta luptă împotriva artei independente. „Păpuşa Neagră” (Dark), Nina, sparge tensiunea cu un urlet: se reia refrenul. Excelentă succesiune de voci, unul din momentele mele preferate.
Al şaptelea cuplet: momentul meu preferat din spectacol, duetul păpuşilor – Neagră şi Roşie (Nina şi Isabella), improvizație excelentă pe gângurituri, sunete acute, plânset răzgâiat de păpuşă şi melodioare-mecanisme. Efectul cel mai „drăgălaş” şi, în consecință, cel mai „creepy”, de „cutie muzicală”.
Al optulea cuplet: Mihai Eminescu meets David Lynch. Cel mai stratificat şi complex moment din punct de vedere sonor (şi semantic): Nina recită impasibilă Glossa eminesciană, Isabella face playback pe cântecul tizei sale din Blue Velvet, Isabella Rossellini (continuând playback-ul mut şi când piesa dispare din fundal), apar recitate intervenții interogative decupate din piesa „18+” a duo-ului FLUID (Paul Dunca/Paula Dunker şi Alex Bălă – dacă Paul nu a putut fi prezent la spectacol, Alex a fost păpuşa „Vanessa”, la laptop), totul pe fundalul unei a treia piese electronice semnate de Irinel Anghel şi integrate în DollCore, „Observator”, cu texte despre teoria relativității. Everything is fine. Or not.
Al nouălea şi ultimul cuplet, în care toate păpuşile au ajuns pe scenă: Mona şi Vicky o iau pe Patricia de pe altarul ei de baloane şi dansează cu ea lent, senzual dar foarte trist (contact improv cu o păpuşă gonflabilă!), în timp ce restul păpuşilor încremenesc, iar fundalul muzical, bizar şi din ce în ce mai delicat, se destramă.
În afară de păpuşile deja amintite, le enumăr pe cele din sală, toate fascinante. Încep cu preferata mea, Tatiana (Alexandra Dascălu), o creatură şchioapă (un picior are platformă gigantică, unul are un tenis), cu un costum de Matrioşcă explodată, în care toate păpuşile sunt pe dinafară, unele cu ochii atârnând, unele cu coloana vertebrală la vedere. Tatiana vorbeşte numai ruseşte şi caută o Cenuşăreasă prin public, tot încercând un papucel roz de păpuşă. Fabulos. Apoi, Ferdinand (Alexandru Claudiu Maxim), omul care se tot despielițează: are un costum făcut din scotch colorat şi „năpârleşte” prin sală. Barbara (Alina Tofan) – calul lui Vian? – paşte mentă, pătrunjel şi alte ierburi dintr-o găleată agățată la gât. Cleopatra (Robert Băjenaru) are o mască aurie de faraon. Cassandra (Valentina Chirița) e un personaj mai aparte, în lumea ei, între păpuşă şi spectator: e îmbrăcată în haine de stradă şi îşi tot scoate nişte câlți din urechi cu care dansează un dans lent şi straniu. Trebuie amintit aici că Valentina a avut, involuntar, un corespondent în public – unul din spectatori a venit direct de la Comic-Con, costumat în ceva ce putea fi interpretat a fi o „păpuşă”. Nu în ultimul rând, Smulgătorul-de-Fețe, Filip (Daniel Stancu), cu trei măşti superbe, producție proprie – una din ochi, una din icoane şi una din oglinzi –, însoțit permanent de o Umbră Roz (Rosemarie – Luiza Mitu).
Animare-dezanimare, criptare-decriptare, rațiune-senzație, filosofie-acadele, drăgălaş-grotesc, delicatețe-noise, cutie muzicală-death metal. Coincidentia Oppositorum, unitatea contrariilor – sămânța creației. A fi exact ceea ce este, nimic mai mult, nimic mai puțin. A crede tot şi a nu crede nimic. DollCore Doll-hall in Doll Moll a fost o experiență fascinantă, pe care continui să o trăiesc, spasmodic (de la Vicky şi Mona mi se trage), la deja peste o săptămână de când am intrat în ea. Mi se pare a fi unul din cele mai bune spectacole muzical-performative născocite şi regizate de Irinel Anghel, dacă nu cumva cel mai bun. Un music-hall ca o friptură în sânge, delicios, sățios şi care trezeşte ceva instincte reprimate.
Într-unul din cuplete, nu mai țin minte în care, am auzit pe fundal un citat din Slavoj Žižek, din discursul său din cadrul proiectului Disposable Life, în care vorbea despre inutilitate, despre importanța inutilității, a lucrurilor aparent lipsite de importanță, a plăcerilor care nu servesc la nimic şi fără de care lumea ar intra în colaps. Mi-a adus aminte de un citat din Irinel Anghel, din Dissolved Magazine din 2017, în care povesteşte despre cum era Irinel-mică, pe la vârsta de 5 ani: „Când nu mă supraveghea nimeni îmi plăceau acţiunile care implicau murdărie cum ar fi mutatul bălţilor dintr-un loc în altul.” Atât.
* link: http://cimro.ro/interviu-
* link: http://www.dissolvedmagazine.
Credit foto: Lucian Olteanu
