Ţinutul din mijlocul verii…

A venit vremea să spunem şi noi adevărul… Obsesia pentru adevăr şi frica de ceea ce ai putea să mai afli declanşează, într-o familie care părea fericită, un adevărat război al reproşurilor. Greu de acceptat, adevărul care iese la iveală, după moartea tatălui, distruge definitiv relaţiile dintre cei care au acelaşi sânge. Infidelitatea conjugală, absenţa iubirii şi jocul orgoliilor, continuând, absurd, şi după moarte, moştenirea răutăţii şi chiar a cruzimii, trecutul care te ajunge din urmă, toate acestea sunt mecanismele care provoacă şi întreţin depresia, afecţiune care atinge, în diverse grade, aproape toate personajele acestei piese. Depresia este, în cazul acesta, o tristeţe adăugată altor tristeţi, ascunse un timp celor care ajung în Ţinutul din mijlocul verii, o mlaştină, la propriu şi la figurat. În fond, Depresia e secretul de familie pe care îl avem cu toţii, scrie în studiul Demonul amiezii Andrew Solomon (Editura Humanitas, 2014), un profesionist al lunaticii adânciri în sine.

August: Osage County, piesa dramaturgului american Tracy Letts, s-a jucat pe Broadway și a stat la baza unui film (2013) regizat de John Wells, cu Meryl Streep în rolul principal şi cu Julia Roberts într-o interpretare impresionantă. În alt registru, al fragilităţii care ascunde o copleşitoare forţă interioară, Rodica Negrea realizează o partitură interpretativă fascinantă, de mare dificultate, care se cere susţinută, cu aceeaşi teribilă intensitate, nu mai puţin de trei ore. Inflexiunile vocii, felul în care sunt rostite cuvintele, într-o cadenţă dictată de conflictul interior, cu propria conştiinţă, postura, gesticulaţia delirului, trecerile bruşte de la o stare la alta, toate acestea dezvăluie şi ascund, deopotrivă, esenţa personajului – Ţi-e frică?! Normal că mi-e frică…

Rolul mamei presupune exersarea răutăţii în diversele ei nuanţe – memoria, asumată cu cinism şi luciditate (Ce să fac dacă adevărul supără?!), atitudinea condescendentă faţă de cei apropiaţi, ostilitate greu de justificat cu o minte lucidă, agresivitate fizică şi psihică. Până în ultimul moment, personajul mamei mai are de dat jos o mască, absolut terifiantă – îşi lăsase soţul să se sinucidă, deşi ar fi putut să intervină pentru a-l salva. Nu banii, pe care, oricum, îi recuperează din cutia de valori, sunt miza, ci, mai curând, sentimentul că, dintre ei doi, ea este cea mai puternică: Nimeni nu e mai puternic ca mine… Dar răfuiala cu Berverly nu se termină nici după moarte.

Cele trei surori nu se cunosc decât superficial şi îşi trăiesc pe cont propriu dramele, preocupate să pară fericite, deşi sunt profund nefericite. Un cancer de col uterin este un secret mai uşor de împărtăşit unui străin. Surorile se tem de mama lor, pe care o privesc ca pe un monstru de cinism, deşi se luptă cu ea de pe poziţii egale. Barbara (Andreea Grămoşteanu, într-o excelentă interpretare) este demna urmaşă a mamei sale, căreia îi moşteneşte firea directă şi agresivitatea. Orice tentativă a mamei de a deschide un subiect sensibil este oprită de Barbara cu o replică tăioasă, repetată obsesiv: N-am de gând să port cu tine această discuţie!

Decorul realizat de scenografa Iuliana Vîlsan este, pur şi simplu, uluitor, lucrat minuţios şi gândit în aşa fel încât să amplifice scena. Tavanul este translucid, de fapt, un luminator. Mansarda rămâne acoperită de un geam opac, până la final, când, pentru câteva secunde, se ridică pentru a ne îngădui să o vedem, printre ierburi care cresc acolo, la înălţime, pe Johna, bătrâna indiancă, cea care, după plecarea fetelor, va avea grijă de mamă. Pereţii sunt acoperiţi de oglinzi foarte mari care, la nevoie, glisează, devenind locuri de acces, sau capătă transparenţă, creând un alt spaţiu destinat jocului. Uşa frumoasă, de tipul french windows, este şi ea o rămăşiţă a unei vieţi de familie care a fost, măcar în parte, cândva, fericită. Păpuşile stau, parcă dintotdeauna, uitate pe un scrin, sub masa de toaletă, în spatele unui ferestre care ascunde, poate, un dulap. Paharele sunt albastre, iar recipientele din sticlă albă au formă de pasăre. Mobila, extrem de rafinată, din lemn nobil, castaniu-roşcat, cu inserţii aurii, este deteriorată şi acoperită de praf, sugerând o splendoare ajunsă ruină. Pe un perete lateral, absolut uimitor, sunt lipite o masă şi nişte scaune, de parcă întregul decor ar fi un cub care se poate răsturna. Cum ar putea fi şi viaţa, un cub în rostogolire…

Chiar pe mijlocul scenei, este aşezată, în două momente semnificative, o masă dreptunghiulară, foarte mare, înfăşurată într-o pânză cenuşie – în jurul mesei se strânge familia, la pomenirea lui Beverly, cel dispărut. Aceasta însă nu este o masă obişnuită, este o masă care pare că înghite personajele cu totul. În sine, masa asta este un personaj, fiindcă în jurul ei, ca la un catafalc, se spune, mai întâi, o rugăciune. Apoi se vorbeşte despre frică – care sunt nuanţele fricii şi formele ei, ce înseamnă ingurgitarea spaimei. În fine, stând în picioare, în capul mesei, mama le spune, despre soţul ei, tutoror celor de faţă, lucruri îngrozitoare, jenante, dezvăluind păcatele inavuabile ale unui bărbat care nu mai e printre cei vii şi nu se mai poate apăra. Fotografia lui Beverly, jalnic surogat de existenţă, prinsă într-o ramă, este aşezată şi mutată permanent, ca şi cum nu şi-ar mai fi găsit locul acolo, printre oamenii dispuşi să se sfâşie între ei de dragul unui adevăr pe care ţin să-l rostească până la capăt. Masa asta nu adună familia, ci îi consfinţeşte destrămarea.

Autoarea acestui decor, care spune el însuşi o poveste, dar şi a costumelor este Iuliana Vîlsan, absolventă de Litere (secţia Limbi Clasice), la Universitatea Bucureşti. La secţia Pictură, a Universității de Artă, îl are ca maestru pe Ștefan Câlția. Ca scenograf, a lucrat alături de regizorul Mihai Măniuțiu, în spectacole montate la Teatrul Național şi la Teatrul Bulandra. A colaborat însă şi cu alţi regizori cunoscuţi, ca Radu Afrim, Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Alexander Hausvater, Răzvan Mazilu, Ada Lupu, Peter Kerek, Radu Jude (semnând decorul și costumele pentru filmul Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari). A fost de trei ori nominalizată la Premiile UNITER şi, în Ungaria, a obținut de trei ori Premiul pentru cea mai bună scenografie la Festivalul Teatrelor Maghiare de la Kisvárda.

Plecând de la un text care a primit, în 2008, Premiul Pulitzer pentru dramaturgie, cu o distribuţie de excelenţă, beneficiind de scenografia impresionantă a Iulianei Vîlsan, regizorul Vlad Massaci semnează unul dintre cele mai interesante spectacole din peisajul teatral contemporan. Publicul e luat în considerare, face parte din spectacol, creditat fiind cu deplina conştiinţă a valorii estetice pe care o presupune scena:

„Cred că absolut toată lumea se regăsește în acest text. Toți au micile sau marile lor conflicte cu membrii familiei, cu părinții, cu frații, toți au conflicte peste care se trece sau nu se trece, care lasă sau nu urme. De aceea, piesa rămâne una de importanță majoră, valabilă de-aici și pururea.” (Vlad Massaci)

Într-o viziune regizorală de mare rafinament, piesa deschide o problematică existenţială, vorbindu-ne despre lucruri pe care le cunoaştem uneori foarte bine, alteori doar din auzite: maladiile cuplului şi infernul conjugal, copilul preferat (Îmi place să cred că părinţii îşi iubesc toţi copiii la fel…), criza vârstei de mijloc, neputinţa de a înţelege durerile altora, suferinţa psihică, mai presus de cea fizică, dorinţa de a avea dreptate, cu orice preţ, acomodarea cu boala şi frustrarea imensă a unui leac imposibil, sinuciderea, ca laşitate sau evadare.

Găsesc că se potriveşte acestei piese montate impresionant, la Teatrul Mic, părerea lui Andrew Solomon despre noima suferinţei: „Aproape că merită călătoria prin deznădejde. Niciunul dintre noi n-ar fi ales, din traista cu însuşiri a Raiului, depresia, dar, după ce ni s-a dat, aceia dintre noi care am supravieţuit trebuie să găsim ceva în ea…” (Demonul amiezii).

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului de Teatru Buzău iubeşte teatrul (1-8 iunie 2019).