Septembrie poate aștepta – Susana Fortes

Titlul este cel care mi-a trimis un mesaj subliminal – „Trebuie să citești cartea asta!”, înainte de a avea habar care este subiectul ei. Pentru o îndrăgostită eternă de vară sau o îndrăgostită de o vară eternă, ce-ar putea suna mai frumos? Și atunci i-am citit descrierea și, cu toate că nu am găsit vreun element care să aibă legătură cu primele mele gânduri, curiozitatea mi-a devenit și mai intensă, căci mi se promitea o poveste plină de suspans. O tânără doctorandă spaniolă pornește pe urmele unei scriitoare britanice care a dispărut în anul 1955, în ziua în care se sărbătoreau 10 ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. O dispariție învăluită în mister, despre care nimeni nu a putut da detalii, deși locul din care Emily J. Parker a dispărut fusese unul foarte aglomerat. Mai adăugăm la acestea și un roman așteptat, dar neterminat și dispărut și el o dată cu autoarea și astfel se conturează o intrigă căreia nu-i poate rezista vreun cititor.

„Nimic nu se întâmplă pur și simplu. Și nu mă refer la marile enigme ale naturii pe care nimeni nu a reușit să le dezlege până în ziua de azi, ci la lucruri mărunte, de pildă a umbla prin casă, a te îndrăgosti, a-ți fi frică de întuneric sau a scrie un roman. Lucruri care au o motivație, răspund la ceva. Ceea ce se aplică și altor fapte aparent inexplicabile. De exemplu, nimeni nu poate dispărea de pe fața pământului ziua în amiaza mare fără să lase nicio urmă.” (pag. 10-11)

Demersul Rebecăi poate părea nebunesc, la o adică, nu-i ceva tocmai obișnuit să-ți părăsești, fie și temporar, viața obișnuită, familia, iubitul, pentru a alerga după potcoave de cai morți. Dar Rebeca a fost de mică un pic altfel și nu s-a obosit să fie așa cum se cuvine, ci s-a lăsat ghidată de instincte, de spontaneitate, după cum mărturisește în desele incursiuni într-ale memoriei, pricinuite de felurite lucruri din prezent. Ceva îi amintește de altceva și astfel narațiunea migrează și către un alt plan, dincolo de cel al poveștii principale, dând naștere unui melanj latino-britanic. Londra cea cenușie împrumută ceva din fierbințeala sângelui spaniol și, astfel, prinde culoare. Văduvit mi s-a părut, însă, spiritul latin, pe care mi l-aș fi dorit ceva mai pronunțat, însă acest aspect nu știrbește cu nimic plăcerea lecturii. Căci, o dată ce ai parcurs primele pagini, vei dori să afli și tu, asemenea Rebecăi, ce s-a întâmplat cu Emily J, Parker. Iar curiozitatea îți va fi răsplătită cu multiple referințe literare, cu descoperiri inedite și o tramă care nu-și va dezvălui tainele până spre sfârșit.

Mi-a plăcut abordarea complexă, acele desprinderi aparente de la firul narativ principal, care fac ca acest roman să nu fie doar unul de suspans, ci și unul al maturizării, personajul-narator și personajul aflat în centrul acțiunii disputându-și subtil statutul de personaj principal. Pe de o parte, o putem considera pe Emily personaj principal, dat fiind faptul că ea constituie pretextul, punctul de pornire al romanului, dar, pe de altă parte, la fel de bine o putem vedea pe Rebeca în miezul problemei – viața sa prezentă și trecută, perspectivele de viitor, achizițiile sale spirituale pe parcursul acestei aventuri londoneze în care descoperă nu doar secrete ale unor necunoscuți din vremuri demult apuse ci și o sumedenie de lucruri despre ea, pe care cel mult le intuia.

„Angoasa asta existențială care mă apuca atunci când priveam cerul a rezolvat-o dintr-un foc bunicul meu Francesco într-o seară de vară cu doar trei cuvinte. „Septembrie poate aștepta”.

A spus-o în treacăt, în timp ce fasona o coșniță de răchită cu un cuțitoi. Eu am prins vorbele din zbor ca pe o libelulă futuristă. Eram convinsă că bunicul știa el ce știa în materie de timp, doar nu degeaba era ceasornicar. Presupun că a fost felul lui de a-mi inculca răbdare și simțul măsurii.” (pag. 225)

Mi-au rămas în minte destul de multe amănunte, unele extrase din atmosfera cărții, altele desprinse din cugetările personajelor. Ceea ce însă m-a provocat cel mai mult a fost titlul, pe care l-am regăsit, pe neașteptate, într-un pasaj situat undeva înspre final. L-am perceput ca pe o inedită pledoarie a speranței, a tinereții veșnice, dat fiind că asociez în sinea mea toamna cu maturizarea. Am încercat să traduc în cheie simbolistică acest titlu pentru că aceasta a fost calea indicată subtil de autoare – scrierile lui Emily J. Parker fiind marcate de simbolism – și atunci întreg romanul a căpătat pentru mine valențe noi, ca și cum mi-ar fi atins o mulțime de corzi sensibile. Septembrie poate aștepta s-a încadrat perfect în ansamblul trăirilor și al lecturilor mele. Un roman interesant, antrenant și sensibil, totodată.

Editura: Humanitas Fiction