Revizorul lui Dabija – cum să râzi cu poftă fără să te simți ridicol

Ultima montare a Revizorului o văzusem înainte de pandemie, era un spectacol de an al studenților jucat la Sala Mică. De atunci încoace nimic despre piesa lui Nikolai Gogol; e drept, s-a jucat foarte mult în timpul regimului comunist, pentru că permitea parodia/parodierea sistemului politic, unul dintre puținele canale de defulare a tensiunilor sociale generate de conducerea statului român și de imposibilitatea alegerilor de orice fel. Abia când am ajuns în cea mai mică sala de la subsolul Hanului Gabroveni mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit râsul sănătos, provocat de comicul de situație. Existau multe temeri (nu din partea mea, e drept) legate de dimensiunea spațiului, cum și unde vor încăpea cei 13 actori din distribuție, astfel încât „scena” să nu fie aglomerată, să nu se creeze efectul de îmbulzeală. Eu eram doar curioasă, spre rușinea mea nu am reușit să văd nicio montare a Teatrului Mic jucată în acest spațiu.

Revizorul – credit foto Andrei Gîndac și Bianca Munteanu

Alexandru Dabija s-a dezlănțuit, efectiv, montând cel mai dinamic spectacol al lui din ultimii ani; îndrăznesc să spun că și cel mai coerent și mai logic, poate și pentru faptul că el este un maestru al comediei, simte perfect situațiile de comic (indiferent de ce natură ar fi ele) și reușește să le dea nota aceea de firesc și autentic, pe care mulți alții o pierd pe drum. Datorită colaborării foarte reușite cu scenografa spectacolului, Ioana Pashca, cea căreia i se datorează integral elementele de decor și conceptul vizual în sine, a reușit să suplinească dimensiunea deloc generoasă a spațiului ancorând montarea în câteva elemente scenografice care se transformă în metafore vizuale: ciorile care „veghează” tot timpul, scaunele fără fund, paharul gol și ceașca „uitate” pe seifurile subdimensionate. Banii sunt hârtii de un alb strălucitor (o aluzie directă la „gulerele albe”, adică la caracatița corupției) sunt ascunși în aceste seifuri, dar tot acolo se găsesc și produsele de machiaj, ceștile de cafea și altele. Semn că în toată povestea nu banii contează, nu ei sunt mobilul principal al acțiunii, cu dorința de putere, avidă, rapace, care distruge și ultima șansă de luciditate. Toți oamenii primarului (da, da, expresia e cu trimitere directă la „toți oamenii președintelui”) sunt dornici de o viață mai bună, pe unii îi tentează să plece la capitală, pe alții doar un trai mai bun, fără bătăi de cap și, dacă se poate, fără prea multă muncă. Scaunele acelea, nevopsite, fără placajele pe care ar urma să se odihnească posterioarele personajelor, sunt semnele unei situații de provizorat, a unei situații ambigue, dar și a unei situații confuze, în care unii ajung dintr-un joc al sorții.

Revizorul – credit foto Andrei Gîndac și Bianca Munteanu

Prima parte a spectacolului se termină cu revizorul adâncit într-unul din scaune, Alexandru Voicu se scufundă în scaun, la propriu, rămânând înțepenit într-o poziție de arlechin cu trimitere directă la commedia dell’arte. Construcția personajelor e pe tiparul commedia dell’arte, Dabija face astfel o reverență artei în sine, elementele de costum devin simboluri în sine, sunt atemporale, pot fi foarte bine de sfârșit de secol XIX, dar și purtate astăzi pe stradă, la propriu. Nu există foarte multe elemente de costum care să indice meseria/ocupația/rolul fiecăruia în parte, dar nici nu suntem lăsați să ghicim ce rol joacă fiecare în parte. Lui Dabija nu-i plac derutele fără rost, așa că se ferește de ele, inclusiv la nivel vizual. Arlechinul revine în partea a doua a spectacolului, când nasul devine element cheie într-una din scene, jucată magistral de Alexandru Voicu (revizorul) și Oana Pușcatu (fiica primarului). Un alt element cheie al decorului este paravanul, care joacă rol de cortină, dar și de oglindă (ceea ce mi-a adus aminte de un alt spectacol semnat de el, D-ale carnavalului, TNB, 2021). Paravanul este pe post de cortină, perete al scenei, element scenografic în sine în scenele în care este perpendicular pe lățimea sălii, de o parte și de alta a lui fiind actorii/personajele. Dar tot paravanul devine oglindă a societății, este sensul care rămâne la vedere tot timpul spectacolului, în ea se oglindesc interesele strâmbe ale fiecăruia în parte, de aceea pare din ce în ce mai murdară, afumată și pe alocuri spartă. E o oglindă în care nimeni nu vrea să se vadă, de aceea și pare că e tot timpul ignorată cu bună-știință de toți. Nimeni nu vrea adevărul, deși toți îl cunosc, sau pentru că toți știu că el se ascunde în spatele oricărei aparențe. Dar acest adevăr nu e pe placul nimănui, de aici și nevoia de fugă a multora dintre personaje. Să plece de acolo cât mai departe. Dar întrebarea este ce sacrifici pentru această fugă?

Revizorul – credit foto Andrei Gîndac și Bianca Munteanu

Mai există ceva, ce apare în scenă când și când, sau care se aude când nici nu te aștepți. Pisica neagră, purtată de servitoarea primarului (Liliana Pană), cea care dă și afișul spectacolului. O pisică care devine gulerul servitoarei, fetișul ei, dar și spaima celorlalți, pentru că, nu-i așa, pisica neagră e semn de ghinion. Se joacă la vedere, cu luminile orientate inclusiv pe spectatori, nici nu se poate altfel, având în vedere felul cum a gândit circuitele Alexandru Dabija. Spectatorii devin parte din poveste, martori tăcuți, dar și implicați în poveste, li se cere aprobarea din ochi la anumite scene, participarea directă la altele. Personajele intră în spațiul de joc din toate părțile, dacă se putea cred că ar fi putut coborî și din tavan; dar, în ciuda vitezei de joc și a mișcării personajelor (deloc browniană), nu există bâlbe și pierderi de parcurs, semn că s-a lucrat pe fiecare detaliu. Cu bucurie, cu multă bucurie, se simte asta la fiecare schimb de replici, actorii își asumă fiecare cuvânt rostit, chiar și atunci când se joacă pe ei înșiși. Există multe momente când actorii ies din rol, dar deloc întâmplător, ci în favoarea spectacolului. Sunt ieșiri cu rolul de a muta acțiunea în prezent, în societatea contemporană (românească). Veți recunoaște multe din personajele vieții politice românești actuale, în frunte cu Iohannis, dar acestea nu sunt foarte multe, pentru că, pe fond, Dabija menține atenția în orizontul unui comic de situație foarte bine construit. Oamenii au nevoie să râdă, cu poftă, iar pentru asta Dabija s-a folosit din plin de fizicul actorilor, n-a ales distribuția deloc întâmplător.

Revizorul – credit foto Andrei Gîndac și Bianca Munteanu

Alexandru Voicu este un revizor care aduce mult, foarte mult cu Don Quijote, se luptă la început cu ridicolul situației asemenea celebrului personaj, pentru ca ulterior să se bucure de avantajele confuziei. Slujitorul e asemenea lui Sancho Panza, cum altfel: pe cât de înalt și deșirat este revizorul, pe atât de împlinit fizic este slujitorul acestuia (Claudiu Istodor este perfect în rol). Momentele în care revizorul se ia pe sine în râs, provocând sala să râdă în hohote la aluziile directe la cât de alb (și înalt) sunt de referință pentru orice altă montare a piesei ce va urma de aici înainte. Tind să spun că pentru Alexandru Voicu întâlnirea cu Dabija este una providențială (între rolul 50 de secunde și revizor sunt niște ani de joc, pe care Dabija a știut să-i pună în valoare). Primarul este Ovidiu Niculescu, a cărui voce pe alocuri mi-a adus aminte de Amza Pellea, dar e un primar credibil, viu, care nu se încurcă în replici. Soția lui este Andreea Grămoșteanu, care se desfată jucând, mi se pare că e din ce în ce mai profundă cu fiecare rol jucat. Chelnerul este Tudor Aaron Istodor și e un chelner care se transformă în martor tăcut pe alocuri, dar indiferent de ce joacă, atitudinea este cea potrivită. Vlad Logigan este directorul de spitale, Andrei Seușan judecătorul, iar Silvana Mihai diriginta poștei. Toți trei vin în fața spectatorilor cu ce au ei mai bun, pentru mine surpriza fiind Seușan cu vocea aceea de tunet, perfect controlată și coordonată cu atitudinea corporală. Duetul format de Ana Bianca Popescu și Irina Velcescu (nevasta lăcătușului, respectiv ana Ivanovna Dobcinskaia) este unul sudat, cele două se ajută reciproc foarte mult, se simt foarte bine și au înțeles perfect că nuanțele fac diferența, cu alte cuvinte că nu fac două femei care se aseamănă foarte mult, ci două femei care ajung în aceeași situație, dar din motive foarte diferite. Virgil Aioanei (negustorul) și slujitoarea primarului (Liliana Pană) sunt pe cât de potriviți în rol, pe atât de utili constructului spectacular în sine. N-am lăsat-o la urmă întâmplător pe Oana Pușcatu, pe care o știam foarte bine, are un potențial uriaș și căruia încă nu i s-a stins curiozitatea. Dar ce rol face din fiica primarului e de premiat; nu doar că o pune în valoare și în cea mai bună lumină posibilă, dar e o reală plăcere să vezi cum își dozează energia în funcție de partenerii de joc, iar diferența de înălțime dintre cele două picioare datorată tălpii de lemn de care nu se împiedică nici măcar o dată este atât de bine asumată, încât ajunge să fie ignorată de spectatori (e cel mai bun semn că s-a lucrat mult pe detalii, chapeau bas).

Revizorul – credit foto Andrei Gîndac și Bianca Munteanu

Un spectacol, o bucurie de spectacol. Am râs în hohote pe alocuri (ceea ce e rarisim), am înțeles perfect fiecare aluzie politică, mi-am adus aminte cu surprindere de personaje politice de care uitasem, am înțeles pentru a nu știu câta oară că teatrul există și pentru că oameni ca Alexandru Dabija și-au descoperit la timp pasiunea și au asociat-o cu un profesionalism de top. Pentru cei care n-ar coborî nici picați cu ceară în grotă: coborâți fără frică în sala din subsolul Hanului Gabroveni, nu vă veți simți claustrofobi nici măcar un moment, spațiul este perfect aerisit și ventilat (nu se supraîncălzește). Chiar dacă durează peste trei ore și jumătate, merită! Dați-vă timp și veți câștiga voie bună și un plus de luciditate, o combinație extrem de rară.