„Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” de László Krasznahorkai

„I’ve said it a thousand times that I always wanted to write just one book. I wasn’t satisfied with the first, and that’s why I wrote the second. I wasn’t satisfied with the second, so I wrote the third, and so on. Now, with Baron, I can close this story. With this novel I can prove that I really wrote just one book in my life. This is the book—Satantango, Melancholy, War and War, and Baron. This is my one book.“

László Krasznahorkai

Fără îndoială, László Krasznahorkai este un gigant al literaturii, posibil și curiozitate literară exotică, pentru unii, așa cum citisem pe undeva. Arta lui este oglinda revelatoare a absurdului, josniciei, meschinăriei, lipsei de cultură și de caracter ale umanității. Până acum, mi-a fost dat să citesc de László Krasznahorkai doar Satantango, în engleză, cu mult timp în urmă. Acum, avem un mare noroc că a fost tradus în română de către imprintul Anansi al Editurii Pandora M și într-un sfârșit putem sa îl cunoaștem direct, nu doar prin intermediul filmelor superbe ale lui Bela Tarr.

Aș vrea să încep prin a vorbi despre experiența de lectură pe care o oferă Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, pentru că acest aspect este important. Unii cititori ar putea să renunțe de la primele zece de pagini și ar fi un mare păcat. A fost comparat cu Faulkner și Beckett, eu însă găsesc o paralelă cu Bruegel tatăl. Probabil o să vă uimească saltul meu la pictură, dar ca și în cazul lui Bruegel, veți pierde ceasuri întregi urmărind oameni mărunți, în grijile și preocupările lor mediocre, alergând continuu în cercul cotidianului.

Narațiunea respectă fidel tiparul vieții, evenimente simultane de diferită intensitate și impact ne sunt servite în fraze interminabile: filosofie și banalitate, festivaluri, fotosesiune cu copii orfani traumați, sărăcie, mediocritate, invidie, oameni mici plasați în fraze enorme, labirintice. În general, László Krasznahorkai are o capacitate de a descrie elegant descompunerea. Este ceea ce îl definește de fapt, descompunerea omului pe câmpiile mocirloase ale patriei. Dacă vorbim de Satantango mă gândesc la acel moment unde fetița cu motanul otrăvit la subsuoară privește pe fereastra luminată a unei bodegi, în care morți beți dansează niște oameni pierduți, iar după o ultimă privire și un drum plin de tăcere și furie se sinucide pe ruinele unei biserici, sau la Damnation, unde protagonistul strivit de propria obsesie sexuală, latră disperat la câini. Ceea ce pare tragicomedie polifonică la limita absurdului în literatură, în realitate poate prezenta pentru un om un instrument de tortură. Confruntarea zilnică cu sentimentul de pierdere de sens a lucrurilor se poate transforma la nivel conceptual în pendulul lui Edgar Allan Poe, iar disperarea devine un agent tacit de decapitare.

Privind în ansamblu felul în care autorul își alege personajele, le descrie, nu face din Krasznahorkai un scriitor pesimist, el nu ține să arate în mod deliberat mizeria umană, ci mai degrabă această mizerie iese de la sine în fața unui observator atent. Apocalipsa lui Krasznahorkai este cea care ne însoțește zilnic în mod tacit, ea se află în noi. Până la urmă, apocalipsa este o revelație finală a stării de fapt a lucrurilor, nu?

O altă semnătura a domnului Krasznahorkai este outsiderul. Omul care nu se încadrează în nici un tipar. În Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim avem doi outsideri. Profesorul și Baronul sunt două alegorii cu greutate. Ieșiți din cercul strâns al oamenilor mici, ei trăiesc pentru o idee. Idea unui sens, dacă există vreunul în lumea aceasta și concepția despre iubire. Aceste două laitmotive necontaminate de intrigile plebei.

Baronul, prezentat cu o anamneză viciată de jocurile de noroc, se dovedește a fi unul dintre cei mai retrași, mai sensibili și inutili protagoniști ai romanului. Profund preocupat de ceva intangibil, la limita spectrului autist, de o eleganță desăvârșită și o educație în mod absolut incertă (aici există tendința de a-l asocia cu Idiotul lui Dostoievski, cu care are prea multe tangențe), Baronul vrea doar sa fie lăsat în pace pentru a-și trăi visările. El a locuit cea mai mare parte a vieții în Argentina de prin ’44 și-a jucat averea în cazinouri, doar pentru ca îi plăcea să stea în acel decor, iar pentru ca personalul cazinoului nu lăsa pe nimeni să lâncezească fără rost, a fost nevoit să se conformeze și s-a apucat de joc. Deci, nu din dorința mediocră de a se îmbogăți pe care o manifestă norodul, ci din purul estetism al locului. Forțat de datorii și spălat de rușine Baronul revine acasă, în Ungaria, unde se trezește luat pe sus de un bâlci inimaginabil de mediocritate. Eu nu aș vorbi despre această lectură ca despre o carte tip „întoarcerea acasă a fiului rătăcitor”, pentru că nu are suficiente premise să fie una, nu există acel patetism nostalgic obligatoriu, dorul în acest drum solitar este total exclus (m-aș gândi mai degrabă la exil). Este doar confruntarea unui om cu un realism prins în mucegaiul degradării.

Pe cât de inutil este Baronul, pe atât de mare ecou generează prezența lui pe meleagurile natale. Istoria te poate scoate din comunism, însă mai greu sunt dezrădăcinate manifestările activiste ale inconștientului colectiv. Zvonul despre revenirea Baronului se răspândește curând, ducând la o adunătură haotică oferită de administrația locală. Din punctul meu de vedere, Krasznahorkai are momente puternice în care trasează o linie groasă pentru a evidenția ignoranța totală, la limita idiotismului. Împinși de valurile patriotismului o gloată de neo-naziști au cântat la claxon Don’t cry for me Argentina. Stupiditatea plasării acestei piese muzicale în acest context, cu așa o conotație și sub o așa orchestrare a fost de un grotesc hilar inimaginabil cu puține asemănări în literatură.

La celălalt pol îl găsim pe Profesor. Am menționat la începutul cronicii cuvintele lui Krasznahorkai, de fapt toate cărțile de până acum sunt una. De aceea, Profesorul îmi amintește atât de mult de profesorul din Werckmeister Harmonies. Dacă istoria Baronului este una a absurdului, cea a profesorului este o tragicomedie din start. Profesorul, savantul cu renume mondial la tema mușchiului de copac, dintr-o întâmplare ajunge să fie asociat ca admirator al neo-nazismului, deși regreta profund, el nu s-a mai putut reabilita. Însă deciziile esențiale pe care le ia în viața sa vor veni dintr-o cu totul altă direcție:

(..) de fapt asta a dus la prima decizie, căci nu considera decizie faptul că a terminat-o cu știința, cu activitatea științifică și cu munca de cercetare, toate astea erau urmarea firească a pierderii interesului pentru briofitele de care se ocupase toată viața și care i-au adus un renume mondial, căci a venit o zi în care s-a uitat pe fereastră și pe partea opusă a străzii, a văzut inscripția Penny Market și coada lungă care șerpuia în fața intrării înaintea deschiderii, în mod sigur pentru că în ziua aia erau mai ieftine ciorchinele de roșii sau Cola la jumate, a văzut și i-a trecut cheful de cercetarea științifică, gândindu-se brusc că tot ce știe el despre mușchi, el, singurul din lumea asta largă, este absolut inutil, de ce dracu se ocupă el de mușchi, și încă de o viață-ntreagă, și la urma urmei de ce dracu se ocupă el de orice, de ce să-i mai pese de faptul că, după cum declarase revista Nature, era unul dintre cei trei specialişti în domeniu, cei mai importanți din lume, mă cac pe ei, a concluzionat în stilul său libertin, caracteristic, mă cac, mă cac, a repetat furios, mă cac pe toate, niciodată, nici măcar n-o să mă mai uit la vreun muşchi, de ce aş face-o, de dragul lui Nature sau pentru ca în acest loc nenorocit, în cloaca asta de oraş, nişte dobitoci aroganți fără creier să-și ridice pălăria în fața mea sau pur și simplu numai de dragul mușchilor, dar pe muşchi nu-i interesează absolut deloc dacă eu îi studiez sau nu, ori ce știu sau ce cred despre ei, mușchii doar există și atât, la fel ca mine, și asta-i suficient, deci aşa a început, dar asta încă n-a fost o decizie, doar a alunecat cumva în această stare, poate că dacă la Penny Market n-ar fi fost promoțiile alea la Cola de jumate și ciorchinele de roşii, toate s-ar fi întâmplat altfel, însă promoțiile au existat, iar el a văzut coada șerpuind în fața intrării de la Penny Market, de aceea viața lui nu putea să ia alt curs decât cel pe care îl luase (…)

În toată această istorie nu putea să lipsească mass media. Și în cazul fiicei Profesorului și cel al „iubitei” Baronului vorbim despre omiterea faptelor în favoarea creării de eveniment. Mass media actuală este un fenomen contemporan găunos în care textele nu sunt gândite în termeni de analiză cu complexități procedurale de deducție, ci mai degrabă execută interpretări de tip trigger: dacă A atunci B și în consecință C. (Triggerul este un răspuns comportamental automat ca rezultat al unui stimul). Mass media este mai degrabă caracterizată de senzaționalul isteric care nu este neapărat îndreptat către lucrurile importante.

„(..) să rememorăm de exemplu istoria aia îngrozitoare cu domnul Profesor, acolo, în sinistrul Crâng de Măceş, incendiul ăla devastator despre care nici acum nu se ştie mare lucru, cine-și mai aduce aminte, nimeni, a fost șters cu totul de evenimentele care au urmat, şi au urmat destule, cine-și mai aduce aminte de faptul că fiică-sa fusese aici sau de tot circul organizat de ea, cine, se întreabă ea, nimeni, că a urmat toată harababura din jurul baronului, pentru organizarea primirii lui, apoi marea dezamăgire, vreau să spun, și-a spus repede, accidentul, catastrofa aia de neconceput de pe șinele din Pădurea orașului, au avut oamenii timpul necesar pentru a prelucra toate acestea, s-a întrebat, n-au avut, și-a răspuns repede, uitându-se din nou la ceas, nevasta nicăieri, bietul om, chiar dacă a fost un escroc, arăta bine, iar ce i s-a întâmplat a fost totuși o catastrofă, nimeni n-a avut timp să înțeleagă, să prelucreze cele întâmplate, că au și apărut altele și altele,(…)”

Și peste această medie isterizată, conducători orgolioși și oameni mărunți, preocupați de Baron, de propriile activități mârșave și intrigi, planează un mare Rău. Un Rău de la care până și timpul se oprește- umbra lipsei totale de libertate:

(…) aceste lucruri, curgerea liberă a evenimentelor şi a ființelor posibilitatea pornirilor și a impulsurilor libere au devenit deodată imposibile, posibilul și realul nu mai erau posibile și reale, adio mare Prices, marea curgere, pentru că apăruse convoiul care părea infinit, iar în mijlocul convoiului, iarăşi el, înaintea lui nenumărate mercedesuri si bmw-uri și rolls royce-uri și bentley-uri, în urma lui nenumărate mercedes-uri și bmw-uri și rolls royce-uri și bentley-uri, a străbătut oraşul ca un fulger, dar de data asta în sens invers, apărând dinspre granița cu România și dispărând vederii la ieşirea spre Csaba, s-ar fi văzut dacă ar fi existat vreun ochi să-l vadă, dacă în clipa aceea spartă ar fi fost cineva(…) numai că atunci pe străzi în locul nu era nimeni afară, căci, în afară de cei care stăteau pe băncile din piațeta din spatele Primăriei, restul populației oraşului se afla înăuntru, nu era nici măcar o mașină sau o motoretă sau o bicicletă sau o căruță, nimeni și nimic, nicio ființă umană afară, niciun martor ocular pe străzi, niciun trecător, niciun șofer, niciun biciclist, niciun căruțaş în momentul în care convoiul a trecut în mare viteză, dar fără zgomot, de parcă roțile ar fi plutit deasupra asfaltului(…) o misiune colosală, una de proporții incredibil de mari, în timp ce dacă totuși i-ar fi văzut cineva și-ar fi dat seama că această misiune colosală, de proporții incredibile, nu are și nici nu conține vreun sens, nu, din această misiune sensul fusese exclus, și nici cauză n-avea, pentru că din această misiune, care-l mâna atât de stringent în mijlocul convoiului, fusese exclusă atât cauza, cât și țelul, astfel că n-avea nici sens, nici cauză, nici țel, aceasta putea fi esența acestei misiuni în cazul în care cuvintele nu și-ar fi încetat serviciul în mintea unor posibil martori oculari, care pe deasupra nici nu erau prezenți, pentru că în acest cap și în această minte până și cuvintele ar fi încremenit, încetând să mai zburde liber, pentru că puterea înspăimântătoare cu care circula el a anihilat tot ce exista, făcând imposibilă până și anihilarea, pentru că a făcut ca tot ce-a fost sau putea să fie să devină imposibil, căci vestirea pe care urma s-o facă nu mai avea nevoie de obiect, ea exista fără să ființeze, în timp ce el însuşi, în clipa aceea scindată, în mijlocul convoiului format din nenumăratele mercedesuri și bmw-uri și rolls royce-uri și bentley-uri, totuşi se ancorase puternic, ba chiar la modul hilar, în existența umană, fără însă a i se aservi, iar această vestire a puterii sale înspăimântătoare a apărut şi a dispărut, pentru că n-a arătat la ce se referă, ea referindu-se la nimic și nefiind altceva decât un teribil avertisment, voi reveni, pentru că pot s-o fac, iar în clipa aceea vestirea va fi avut obiect, chiar dacă sens, cauză și tel nu, căci se pare că acel chip mort, care mai apăruse odată în spatele unei ferestre complet întunecate, a spus: este o greșeală să mă desparți pe mine în două, pentru că eu sunt domnul și în afară de mine nu mai este altul, dar nu sunt nici creator, nici nimicitor, pentru că mult mai adânc mă situez eu în existență, în necuprins, de-a pururea și-n vecii vecilor- iar la asta nu mai puteți adăuga niciun amin.”

Bineînțeles Krasznahorkai este dificil, este un scriitor care cere de la cititor atenție, răbdare și decelarea lucrurilor cu adevărat importante de zgomotul absurdului zilnic. El nu este preocupat de frazele sale, așa cum viața însăși nu este preocupată de cum pune în scenă evenimente, este interesat mai degrabă de ecoul acestor evenimente în conștiința fiecăruia. Proza încărcată a lui László Krasznahorkai îmi amintește de spiritul urât mirositor și plin de mâl din Spirited away de Hayao Miyazaki, este la fel de încărcată de tot gunoiul umanității, iar distingerea esențialului din toată această grămadă este un adevarat test de maturitate.

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim de László Krasznahorkai