Capcanele reversibilității

În timpul spectacolului, două perechi de spectatori au plecat; culmea, generații diferite; prima pereche mai în vârstă ca mine, cealaltă mai tânără. Încerc să-mi aduc aminte dacă am văzut vreodată oameni plecând în timpul unui spectacol jucat la Teatrul Act și-mi dau seama că niciodată până la acel moment. Lângă mine, un cuplu, cei doi un pic mai maturi decât mine: stăteau la distanță unul de celălalt, la un moment dat, ea s-a mutat pe gradena din mijloc (unde nu erau toate locurile ocupate), probabil din nevoia de a vedea mai bine actorii. În fața mea, pe gradena opusă, un cuplu mai în vârstă ca mine, ea a pus mâna pe piciorul lui, posesiv, el i-a acoperit mâna tot timpul reprezentației. Toate aceste reacții ale spectatorilor spun ceva despre cum se raportează aceștia la subiect, nu la jocul actorilor și foarte puțin despre cum au primit spectacolul ca întreg.

foto Teatrul Act

Trădare, textul lui Harold Pinter, a fost montat de nenumărate ori pe scenele din România, iar cinefilii n-au cum să uite de Betrayal (1983), cu Jeremy Irons în rol principal. Un text simplu în esență, bazat pe prezența și interacțiunile a trei din cei patru care formează două cupluri de prieteni. Pinter descompune procesul trădării, mecanismele perfide ale acesteia, cu ajutorul unui procedeu făcut celebru de F. Scott Fitzgerald în The Curious Case of Benjamin Button. Pe Pinter nu l-a interesat să scrie o pastișă, ci să pună în centrul atenției o atitudine, o relație, o stare sau o emoție, toate purtând un singur nume: trădarea. Pentru asta se folosește de două cupluri, din cei patru implicați și/sau afectați direct de acest sentiment, doar trei sunt prezenți în scenă: Judith, soția lui Jerry, este evocată, niciodată prezentă. Emma și Robert formează un cuplu de niște ani, iar Robert este cel mai bun prieten al lui Jerry, care este, ce să vezi, cel mai bun prieten al lui Robert. Din 1977, debutul spectacolului și, dând timpul înapoi, până în 1968, când se produce debutul trădării, Pinter trece în revistă cele mai importante evenimente care au alimentat adulterul în mod constant. Spectatorii se raportează la problemele de cuplu din perspective diferite; cuplul acceptat de societate, din punct de vedere moral, Emma și Robert, o relație legiferată, adică căsătoriți și cuplul aflat sub semnul imoralității, format din Emma și Jerry. Trei roluri principale, trei registre diferite de joc, dar la fel de solicitante din punctul de vedere al construcției în sine.

foto Teatrul Act

Text foarte cunoscut, rămânea să mă centrez pe montarea în sine. Rareori am avut sentimentul atât de acut că am văzut ceva „neîncheiat la toți nasturii”, ceva ce mai trebuie șlefuit, lucrat și, mai ales, rafinat. Cu scenografie ancorată într-un roșu pasional (din toate punctele de vedere), minimalistă și adaptată spațiului de la Teatrul Act, spectacolul avea/are toate șansele să placă, cu o singură condiție: actorii să abordeze diferit fiecare moment în parte. Reversibilitatea pune probleme exact din această cauză: nu poți să-l joci pe Jerry de acum la fel ca pe Jerry de acum șapte ani, pentru că oamenii se schimbă, iar spectatorii asta vor să vadă: schimbarea. Una este să fii într-un apartament gol, proaspăt achiziționat, unde tinerii amanți se află pentru prima oară și cu totul altceva este întâlnirea dintre ei doi în același apartament, dar după niște ani și multe alte întâmplări. Mi-a fugit gândul la un spectacol care l-a făcut celebru pe Gábor Tompa, Cântăreața cheală (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 1992), unde ultima parte a spectacolului este construită pe această reversibilitate și se constituie într-un rezumat a tot ceea ce se petrecuse până atunci; ei bine, atunci a fost un moment în care m-am simțit rătăcită în subsolul de de pe Calea Victoriei.

foto Teatrul Act

Nu știu în ce măsură Ada Condeescu, Cristian Popa și Mihai Smarandache mai pot schimba ceva în structura spectacolului, îmi place să cred că după primele reprezentații și niște repetiții în plus spectacolul va fi mai rafinat, mai așezat, mai valoros. Altfel, e păcat de scenografia Ioanei Pashca, atât de simplă în esență, dar bine gândită și într-o relație directă cu textul.