Puterea muzicii de a vindeca sau cum întinerește un dirijor pe scenă

Pe 30 noiembrie, în seara când se comemorau victimele Colectiv (au trecut zece ani de atunci și aproape nicio schimbare notabilă în ceea ce privește siguranța în spațiile publice), pe scena Ateneului Român urca Lawrence Foster pentru a dirija – în partea a doua a concertului – Missa în do major de Beethoven. O lecție pe care Foster ne-a predat-o așa cum numai el știe. Cu un amestec de rafinament, eleganță, jovialitate, deschidere și multă îngăduință, Foster ne-a purtat pe tot parcursul concertului într-un alt univers, unde nimicnicia nu-și are locul, iar firescul și bunul simț sunt semnele succesului de lungă durată.

Lawrence Foster nu e nici pe departe la prima colaborare cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, se cunosc motivele pentru care se simte atât de legat de România, iar asta s-a simțit încă de la prima ieșire la scenă. Urmărit dintr-una din loje de Cristian Mandeal și de Adrian Pop, Foster a deschis seara cu Tripticul compozitorului român, o lucrare de o frumusețe aparte, o muzică de balet care cucerește prin poveste, ritm și combinație de motive folclorice. Excelent decupate cele trei momente, astfel încât sala să rezoneze specific cu narațiunile din cele trei tablouri ale lucrării. Foster a dorit să pună accentul pe poveste și ca un bun pedagog ce este, i-a ieșit, pentru că ovațiile publicului au răsplătit efortul. Prima audiție a lucrării a fost cu aceeași orchestră, dar în 1997 și iată că trecerea anilor confirmă valoarea lucrării.

A urmat Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn, cu Daniel Lozakovich solist. Un pic prea tânăr (Lozakovich s-a născut în 2001) pentru a pune accentele pe emoție și profunzime, solistul a dat însă dovadă că tehnica este cea care-l recomandă. Deși nu era la prima colaborare cu Foster, suedezul a părut că, pe alocuri, pierdut în imperiul emoțiilor, dând senzația că relația maestru – discipol este cea care dictează; sunetul viorii înghițit de sală în multe locuri, ceea ce a dus la diluarea sentimentelor, a profunzimii acestora. Mult mai bun mi s-a părut bisul – Eugène Ysaÿe, Sonata Nr. 3 (George Enescu) – semn că schimbul de cuvinte cu maestrul Foster i-a făcut bine.

foto din repetiții – credit foto Cătălina Filip

Abia după ce a început partea a doua a serii, mi-am dat seama de ce Missa în do major și nu altceva. Era 30 noiembrie și românii comemorau 10 de ani de la tragedia Colectiv. Am primit tot ce venea dinspre scenă cu inima deschisă și cu speranța că se vor auzi în ceruri acordurile orchestrei și vocile Corului Filarmonicii George Enescu. Într-un dialog perfect cu orchestra, Lawrence Foster a reușit să instaleze liniștea în sală, comuniunea dintre public și muzicieni venind firesc, ca o consecință directă a dorinței dirijorului. Cele șase părți ale missei s-au auzit, rând pe rând și dacă e de neînțeles pentru mine reacția unei mici părți a publicului (care a aplaudat după una din primele părți ale lucrării, semn că nu prea știu ce înseamnă missa), în schimb am respirat profund la Sanctus și la Agnus Dei. N-am căutat micile imperfecțiuni (deși ele au fost), pentru că mi-am lăsat sufletul purtat spre cer. Foarte bună bună atitudinea concertmaistrului invitat al serii, Dumitru Pocitari, care a mediat perfect relația dintre orchestră și dirijor. Într-o foarte bună formă vocală toți: Sarah Traubel (soprană), Ramona Zaharia (alto), Marius Vlad Budoiu (tenor) și Mihai Damian (bas), ultimul proaspăt laureat al Concursului Operalia 2025 (unde a câștigat trei premii, semn că a fost și pe placul publicului, nu doar al criticilor de specialitate). Am așteptat partea a doua a serii și pentru că știam cine vor fi soliștii Missei și am apreciat în mod special atât ținuta vocală, cât și pe cea scenică, a tuturor, semn de profesionalism și respect față de public.

foto din repetiții – credit foto Cătălina Filip

La finalul serii, Lawrence Foster a revenit pe scenă, pentru ovații, fără baston. Cu un zâmbet larg și cu o atitudine care mi-a adus aminte de Chaplin (când se întoarce cu spatele spre lume și începe să meargă cu pasul care l-a făcut celebru). Reverența mea a fost pentru maestru, cel care ne-a lăsat să gustăm din ceea ce a stat la baza carierei sale. O sală plină ochi, cu scările ocupate de tineri care au stat nemișcați, un concert în timpul căruia m-am gândit deseori la cât de puțin ne trebuie ca să celebrăm victoria vieții.