„Cealaltă fiică” – o scrisoare confesiune

Annie Ernaux este o scriitoare de origine franceză, care, pȃnă în anul 2000, a fost profesoară de ciclu gimnazial secundar. Simultan, a scris, iar cărțile sale s-au bucurat de mare succes la publicul cititor, fiind recompensată cu premii importante precum: Prix Marguerite Yourcenar, Prix Renaudot, Premio Strega, iar în anul 2022, scriitoarea Annie Ernaux primea Premiul Nobel pentru Literatură. În anul 2011, publica Lʼautre fille, volum tradus în limba română de Mădălina Ghiu, în 2025, la Editura Trei, colecția Anansi Contemporan.

Cartea de față nu este un roman, ci o scrisoare-confesiune, asemenea celei lui Franz Kafka către tatăl său, un monolog peste vremuri pe care autoarea îl poartă cu sora sa pe care nu a apucat să o cunoască și despre care nu a aflat decât târziu, întâmplător și șoptit. Nu îi era destinat să știe despre această pierdere a familiei sale, despre locul gol rămas în brațele părinților săi și despre destinul ei de a-l umple, de a fi umbra celei pierdute, cealaltă fiică. Confesiunea începe cu o fotografie specifică acelei perioade, o fotografie cu un bebeluș ridicat pe trei sferturi pe niște perne festonate, puse unele peste altele. În același loc, același fotograf i-a făcut și ei o poză, dar diferența între cei doi bebeluși nu i s-a dezvăluit decât atunci când a aflat întreaga poveste. Familia Duchesne își duce cu demnitate tragedia de a-și fi pierdut primul copil născut, o fetiță răpusă de difterie în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial. La nivel oficial, lucrurile sunt evidente. În brevetul familiei, în dreptul numelui primei fete apar două ștampile, naștere și deces, iar dedesubt apare numele celei de-a doua fiice, cu o singură ștampilă, cea a nașterii.

Pentru Annie, sora sa este lipsită de corporalitate, de o identitate, de un chip. Întruchiparea acesteia este rezultatul proiecției sale, celor aflate sau descoperite, este mai mult un nume fără chip. De asemenea, lipsa legăturilor directe fac din prima născută o himeră, o umbră și mai puțin o soră.

Dar tu nu ești sora mea, nu ai fost niciodată. Nu ne-am jucat, nu am mâncat și nu am dormit împreună. Nu te-am atins niciodată, nu te-am sărutat. Nu știu ce culoare au ochii tăi. Nu te-am văzut niciodată. Ești fără corp, fără voce, doar o imagine plată în câteva fotografii alb-negru. Nu am nicio amintire cu tine. Când m-am născut, erai deja moartă de doi ani și jumătate.

Vestea existenței unei surori în familie este aflată întâmplător de Annie într-o duminică de august 1950, pe când avea zece ani; în ziua în care s-a sinucis Pavese într-o cameră din Torino. Din acea zi, fetița de zece ani începea să trăiască cu o povară în spate, cu umbra celeilalte, ea fiind astălaltă și află din mărturisirea mamei ei că prima născută era mai bună decât astălaltă. Mărturisirea era făcută către o vecină, o scurtă confesiune care nu era deloc dedicată lui Annie, dar, întâmplător, a ajuns și la ea. Astfel, din acel moment, a realizat că identitatea sa se va afla mereu în umbra celeilalte, va trebui să lupte pentru a fi la fel de bună, pentru a umple golul în care a fost aruncată chiar de la nașterea sa. Această greutate va fi purtată de Annie decenii întregi, iar această carte capătă valențele unei încercări de a înțelege, dar și un adio, o rupere definitivă de sora sa pe care nu a cunoscut-o niciodată.

Șaizeci de ani mai târziu, încă mă lovesc de acest cuvânt, încercând să-i descâlcesc sensurile în raport cu tine, cu ei, când de fapt sensul lui fusese pe loc atât de violent, că m-a detronat într-o secundă. Între ei și mine, acum ești tu, invizibilă, adorată. Sunt îndepărtată, împinsă ca să-ți fac loc. Împinsă în umbră, în timp ce tu plutești sus în lumina eternă.

Nu ranchiună este ceea ce simte Annie, ci trădare din partea părinților săi care i-au ascuns adevărul motivului nașterii sale, care i-au mascat rolul pe care trebuia să îl joace, pentru că au aruncat-o pe un drum a cărui direcție era, într-un fel sau altul, deja marcată. Fusese născută pentru a fi oglinda celeilalte. Realizează de la o vârstă fragedă că nu a fost niciodată centrul lumii familiei sale. Trăisem o iluzie. Nu eram unică. Annie se va dovedi un copil bolnăvicios, suferind, cu multe slăbiciuni, iar pentru fiecare astfel de episod se simte vinovată, simte că nu se poate ridica la nivelul marilor așteptări. Uitându-se la două fotografii, una din 1932 și cealaltă din 1945, înțelege schimbarea și realizează că între ei va fi mereu umbra și amintirea surorii sale. Realizează, de asemenea, că ea nu a avut șansa să își cunoască părinții tineri, voioși, plini de viață, ci sfărâmați de moartea propriului lor copil. Ea s-a mai bucurat doar de rămășițele sufletești care mai rămăseseră din cei doi.

În fotografii în care apar deja și eu, făcute fără îndoială în primăvara lui 1945, deși zâmbesc amândoi, nu mai este nimic tineresc sau lipsit de griji la ei, ci un aer obosit.

Căutările lui Annie nu s-au încheiat decenii întregi, nici măcar după ce și-a întemeiat propria familie și și-a născut copiii. În locul răspunsurilor care nu vin, scrie. Se refugiază în ceea ce știe să facă cel mai bine. A scris

Locul – pentru a alătura aceste două stări de fapt, care rămâneau în mintea mea separate una de cealaltă – moartea ta și necesitatea economică de a avea un singur copil – și pentru a face ca realitatea să iasă la iveală: am venit pe lume pentru că tu ai murit și eu te-am înlocuit.

De Ziua Tuturor Sfinților, ca în fiecare an, Annie mergea la mormântul lor, al tuturor celor trei. Însă după această scriere a fost diferit.

Dacă îmi va fi rușine sau voi fi mândră de această scrisoare, pe care nici acum nu mi-e clar ce dorință m-a făcut s-o scriu.

În acest fel, în acest text scurt, dar profund confesional, Annie Ernaux surprinde esența existenței sale, reflectează asupra propriei vieți, asupra tuturor umbrelor și urmelor care au urmărit-o din acea zi de august când a aflat totul și lumea sa s-a prăbușit pentru totdeauna. Le Monde apreciază aceste pagini ca fiind pline de curaj, ceea ce este adevărat. Niciodată nu e ușor să îți dezvălui vulnerabilitatea, mai ales în fața întregii lumi.

Cealaltă fiică de Annie Ernaux