RECOMANDĂRI – Editura PARALELA 45 și câteva cărți pe care le puteți face cadou celor mici și părinților acestora

Cărți pentru cei mici

Primul ou de Paște de Zemanel

Ilustrații de Amélie Dufour

Trei iepurași de Zemanel

Ilustrații de Amélie Dufour

Această prezentare necesită JavaScript.

Colorate, cu ilustrații menite să stârnească curiozitatea, cărțile lui Zemanel și Amélie Dufour îi invită pe cei mici să descopere tradițiile și să înțeleagă relațiile dintre natură și sărbătorile pascale. Familia este și ea importantă și micul cititor va fi ajutat de un adult să descopere miracolul vieții.

Această prezentare necesită JavaScript.

*****

Cărți pentru părinți înțelepți

Copilașii „mamei leneșe” sunt fericiți la grădiniță de Anna Bîkova

Pentru toți părinții care au copii de grădiniță

Și pentru educatoare, de care avem atât de multă nevoie

Dimineața, când cel mic trebuie să se trezească și să plece la grădiniță, e cel mai greu moment al zilei – pentru toți adulții din casă. Nu se ridică din pat nici dacă-i acoperit cu pupici, cu genele încă lipite se lasă condus de subsuori până la baie, respinge zgomotos orice propunere vestimentară și pare să-l deranjeze teribil chiar și cea mai mică adiere. De ce-i morocănos? Nu vrea la grădiniță. În multe familii, exact acesta e scenariul cotidian.

Apoi, încă de pe drum începe să suspine, repetând iar și iar dureroasa întrebare: „Mami, chiar trebuie să mă duci azi la grădiniță?“ Parcă simți un ghimpe-n inimă. Iar când ajungeți în sfârșit, e atât de trist sau de revoltat, încât nici nu-ți vine să-l lași acolo – și încă întreaga zi. Dar cum să procedezi ca să fie fericit la grădiniță?

Anna Bîkova propune în cartea de față o nouă abordare educațională. Vei afla, printre altele:

Cum să procedezi ca părinte, astfel încât educatoarea să nu mai fie pentru copil o „îngrozitoare tanti străină“.
Cât de importantă e stabilitatea și ce anume să-i aduci copilului la grădiniță, pentru ca el să simtă că are acolo „o bucățică de «acasă»“.
Cum să rezolvi pas cu pas problemele cu alăptatul și cu olița, cum să-l convingi să mănânce și să se îmbrace singur.
În ce fel să-l îndrumi pentru a-și face prieteni în grupă și cum să-l înveți să se apere, fără a deveni agresiv.
Cum să-l obișnuiești să-și aștepte rândul și să respecte drepturile celorlalți.
De ce se îmbolnăvesc atât de des copiii în primul an de grădiniță și ce anume sunt simptomele somatice.
De ce nu trebuie umilit și pedepsit copilul și care-i semnificația faimoaselor agresiuni, capricii și istericale din copilăria mică.
Cât de mult contează sinceritatea și prin ce jocuri cu copilul se poate afla adevărul despre cum se poartă personalul grădiniței și colegii săi de grupă.

Amuzantă, inimoasă și în același timp pragmatică, Anna Bîkova ne prezintă în aceste pagini reperele esențiale de care avem nevoie, în calitate de părinți și de educatori.

Fragment

MAKSIMKA. DESPRE O ÎNGROZITOARE TANTI STRĂINĂ

Prima mea zi de lucru la grădiniță a coincis cu începutul adaptării prin care a trecut Maksimka. Fosta educatoare a grupei mă prevenise că e un copil dificil, care se ține numai după mamă. Băiatul venise la grădiniță vreo două zile, apoi o săptămână fusese bolnav și acum, iată, venea din nou… Nici nu știu cine s-a speriat mai mult de prima noastră întâlnire, eu sau Maksimka.

Și eu am avut nevoie de o perioadă de adaptare la grădiniță.

E dimineață, mă simt cuprinsă de stresul primei zile de lucru și iată un copil care se uită cu groază la mine, ca și cum aș fi personificarea rău- lui. Situația se complicase din cauza absenței unei femei care să mă asiste – „îngrijitoarea“, așa cum îi spun de regulă părinții. Maksimka urla, lipit de mamă:

— Mămico, nu mă lăsa, te rog!

A trebuit să-l smulg cu forța pe copil de lângă mamă (cum altfel?), distrăgându-i atenția și reținându-l până în momentul plecării ei, iar mai apoi alinându-l până la întoarcerea mamei.

Am în mână o oală și le pun eu copiilor cașă, pentru că azi nu avem îngrijitoare. Nu pot să țin copilul, pentru că mâinile îmi sunt ocupate cu oala.

Nu pot nici să las oala, pentru că trebuie să pun în farfurii douăzeci de porții de cașă.

Și, după aceea, să mai pun și cacao în căni. Și să mai tai și pâine, apoi s-o ung cu unt.

Și să le mai și dau să mănânce acelora care n-o pot face singuri.

În tot acest timp, părinții continuă să vină, aducându-și copiii. Vor să facă cunoștință cu noua educatoare, să pună întrebări, să vorbească despre ce are special copilul lor.

Iar eu tai pâine cu un cuțit al naibii de bont, în timp ce Maksimka urlă lipit de mama sa.

Știu că trebuie să vorbesc un pic cu părinții, să-l duc lângă lavoar pe copilul nou-venit, să-l ajut să se spele pe mâini, să-l așez la masă. Dar încă nu am apucat să fac cele douăzeci de tartine.

Untul. Parcă e abia scos din frigider. Nu se întinde deloc!

Iar Andriușa deja a vărsat pe el cacao.

Și Iulecika a băgat lingura așa de adânc în gură, că i s-a stârnit reflexul de vomă. A vomat pe masă, pe jos, pe sarafan. Eu sunt pierdută de tot. Mai întâi să schimb copiii sau să șterg pe jos? Iar podeaua plină de vomă s-o spăl cu apă sau cu clor?

Ce complicat este totul!

Peste câteva zile, deja mă descurcam abil cu cașa, putând în același timp și să discut cu părinții. Am ascuțit cuțitele, iar untul… mi-a dat prin cap să-l dezgheț puțin, punându-l pe capacul oalei cu cacao sau cu ceai fierbinte. Cât despre vomitat, asta se întâmpla destul de rar la copii. Pur și simplu, în prima zi se adunaseră toate. De parcă Universul intenționase să-mi pună la încercare dorința de a lucra într-o grădiniță: „Nu ar trebui, oare, să te întorci la colegiu să predai matematică discretă și să îndrumi tinerii adulți pentru a-și lua diploma? Tare ai mai vrut să lucrezi cu copiii mici… Na, poftim de vezi acum toată frumusețea lucrului cu ei! Te-ai gândit bine? Iată-l pe Maksimka, urlând de ți-e și frică să-l iei în brațe…“

Și mama lui Maksimka încă mai așteaptă. Însă răbdarea ei este deja pe sfârșite.

— Dar luați-mi odată copilul! Cât să mai aștept?! Nu mai pot!, spune ea indignată.

Maksimka se uită îngrozit la mine. Eu mă uit îngrozită la Maksimka, la podeaua murdară de vomă și la cacaua de pe jos și recunosc sincer:

— Nu pot. Nu sunt pregătită. Vă rog, e posibil să nu-l lăsați azi? Trebuie să vă duceți la serviciu?

Probabil, aveam o intonație foarte rugătoare. Mamei i s-a făcut milă:

— Deocamdată, nu lucrez. Îl pot lua acum acasă. Dar vreau totuși ca fiul meu să meargă la grădiniță. Cum să procedăm?

— O să mă gândesc și vă sun diseară.

Prima mea zi de lucru a fost foarte grea.

M-am gândit. Decizia luată a fost în mod clar una neobișnuită. Și chiar mă îndoiam că mama lui Maksimka ar putea să fie de acord cu ea: — Înțelegeți, pentru Maksimka la grădiniță totul e străin. Și eu sunt tot o străină. Se teme și de grădiniță, și de mine (ca parte a grădiniței înfricoșătoare). Trebuie să stabilesc cu el un contact în afara zidurilor grădiniței. Pentru ca mai întâi să se deprindă cu mine și abia după ace- ea să vină nu la grădiniță, ci să se joace cu Ania. Dar nu forțat. Haideți să ne plimbăm seara prin același părculeț. Eu cu fiul meu, dumneavoas- tră cu Maksim. Și să jucăm neapărat jocuri împreună. Până atunci, nu veniți la grădiniță.

Mama lui Maksim a primit cum se cuvine o asemenea propunere.

I-am explicat fiului meu Arseni misiunea – pe care, la cei 5 ani ai lui, a îndeplinit-o cu mare răspundere –, așa că în fiecare seară se tot gândea ce ar putea lua cu el la plimbare, ca să-l intereseze pe Maksimka.

Pachetul de distracții era destul de standard: baloane de săpun, cre- tă colorată pentru desenat, mașinuțe teleghidate, o minge, o trotinetă și leagănul din parc. Maksimka a început să capete încredere în Arseni, iar eu – în tabloul lui despre lume – am devenit Ania, mama lui Arseni. Iar Arseni, parcă în treacăt, îi spunea de jocurile pe care le joacă la grădiniță cu copiii. Astfel, în mintea lui Maksimka, grădinița a devenit locul unde se joacă Arseni.

N-o să afirm că peste o săptămână Maksimka a rămas la grădiniță fără lacrimi. Totuși, după ce-o lăsa pe mamă să plece, venea în brațele mele și accepta să fie alinat.

Mai rea decât faptul că rămâi fără mama e numai împrejurarea de a rămâne singur de tot. „Singur de tot“ e mai cumplit decât „fără mamă“. Copilul nu trebuie să se ducă, pur și simplu, la grădiniță. El trebuie să se ducă la un om care va ține locul mamei lui. Acest lucru îl va face să fie liniștit și încrezător: „Persoana aceasta va avea grijă de mine, mă va ajuta.“

Cel mai bine se adaptează la grădiniță copiii care au deja experiența despărțirii de mamă. De exemplu, copilul obișnuit să rămână des cu tata, cu bunica sau cu o mătușă. Asemenea copii înțeleg deja că poate să existe cineva care ține locul mamei și vin mai ușor în întâmpinarea educatoarei.

Acest procedeu – cunoașterea educatoarei înainte să vină la grădiniță și în afara cadrului ei – l-am recomandat unei cunoștințe de-ale mele care avea un copil foarte timid. Pentru el, doar faptul că în preajma lui se află un om străin îi producea un stres uriaș. Iar dacă în jurul lui totul e străin – și pereții, și oamenii… Cineva cunoscut trebuie să fie prezent. Cel mai bine e să fie chiar educatoarea, am sugerat eu.

— Dar educatoarea nu va fi de acord! Ce-o interesează pe ea? Să piardă timp în plus cu un copil străin…

O să fiu acolo singur de tot…

Și dacă o să vreau să mănânc, la cine mă duc? Dacă toți mănâncă ceapă fiartă? Și dacă nu reușesc să-mi pun ghetuțele… o să merg cu picioarele goale? Dar dacă o să vreau să fac pipi? Dacă mă lovesc și nimeni n-o să sufle unde mă doare… o să mor?

MA-MAAA!…

Vreau acasă!

— Asta e deja o problemă de bani. Ține de cât vrei să oferi. Și cât de corect oferi.

— Ce-i asta? Mită?

— Nu. Este plata unui serviciu. Cu ora. Ca pentru o bonă sau un me-ditator. Timpul petrecut împreună trebuie plătit, este normal.

Mai întâi educatoarea, pur și simplu, discută cu mama, îi stă alături, în câmpul vizual al copilului. Care se obișnuiește s-o vadă. Apoi educa- toarea stabilește cu grijă contactul, începe să vorbească cu copilul. El se obișnuiește s-o audă. După asta, se joacă împreună – cu participarea mamei, apoi cu mama privind de la distanță, iar în cele din urmă mama poate pleca pentru o vreme. Desigur, toate astea nu se fac într-o oră. Probabil, va fi nevoie de câteva întâlniri, înainte ca fiul sau fiica dumneavoastră să nu se mai teamă de tanti cea străină. Iar când copilul va veni la grădiniță, va avea deja omul „său“ în grupă.

Un asemenea demers poate părea nerealist. Îmi dau seama că la noi nu se obișnuiește așa. Dar știu câteva exemple asemănătoare de adaptare ușoară, când copilul face cunoștință cu educatoarea înainte de a ajunge la grădiniță. Dacă și părinții, și educatorul sunt interesați, astfel de inițiative se vor putea concretiza. Interesul părintelui e clar: să ușureze adaptarea copilului său. Dar care este interesul educatoarei? Tot acela de a facilita adaptarea.

Atunci când e vorba de o adaptare grea, prin ea trec nu doar copilul și părinții lui. Nu este deloc ușor pentru niciunul dintre participanții la acest proces – nici pentru educatoare, nici pentru ceilalți copii din grupă, care stau într-o atmosferă tristă, ascultând plânsul neîncetat al nou-venitului.

Am trecut prin sute de adaptări și îmi dau seama care este diferența. Tuturor celor implicați și apropiați, tuturor celor care se află în preajma copilului le va fi mai ușor dacă el are încredere în educatoare. E preferabil ca micuțul, lipit de umărul meu, să scâncească încet și să plângă după plecarea mamei, dar să mă lase să-l alin, decât să se trântească pe jos într-o criză de isterie agresivă, îngrozit de situația necunoscută în care se află și de o tanti străină care, nu se știe de ce, se apropie de el.

Lucrul cel mai important, atunci când se face adaptarea, e stabilirea unui contact cu educatoarea.

Nu este obligatoriu ca fiecare copil să fie ajutat să se adapteze prin intermediul unei asemenea scheme, dar ea e utilă pentru cei care au o ca- pacitate scăzută de adaptare. Faptul că cel mic a făcut cunoștință cu educatoarea înainte de a intra în grădiniță va contribui la evitarea unui stres suplimentar.

Știu, există părinți „curajoși“ care consideră că modalitatea cea mai bună de a învăța să înoți este aceea de a te arunca din barcă chiar în mijlo- cul râului. Prin urmare, din perspectiva lor, cea mai bună metodă de adap- tare este să lași de prima dată copilul la grădiniță pe durata întregii zile. „O să urle puțin și o să se oprească!“, își spun ei. Sigur că o să se oprească, pot să fiu acord cu ei în această privință. Mai devreme sau mai târziu, copilul va înceta să plângă, pentru că va obosi și nu va mai avea putere nici măcar pentru lacrimi. Dar nu pot garanta că acest lucru se va întâmpla fără urmări pentru psihicul copilului. O consecință poate fi pierderea sentimentului de siguranță și groaza de a fi părăsit. Copilul care mai înainte pleca Alevtina Ivanovna, Maksimka va veni în curând în grupa dumneavoastră. Am dori să vă invităm la cofetărie, ca să stăm un pic de vorbă. liniștit de lângă cei apropiați deodată începe să se agațe din nou de mamă, să simtă frică, chiar dacă mama, pur și simplu, se duce în camera învecinată. Va solicita prezența ei alături și noaptea, fiindcă va avea coșmaruri. Iar coșmarurile nu sunt întâmplătoare – acesta este felul în care inconștientul prelucrează evenimentele și întâmplările din ziua care tocmai s-a încheiat. Și dacă trauma psihologică va fi serioasă, ea se va manifesta inclusiv la vâr- sta adultă (prin prezența spaimei iraționale că „va fi părăsit“, atunci când va începe să stabilească relații apropiate).

La traumă psihologică duc evenimentele care depășesc posibilitatea înțelegerii și suportabilității umane. Dacă îi vom explica celui mic unde și de ce pleacă mama și apoi îl vom lăsa la grădiniță un timp – atât cât poate suporta (o jumătate de oră sau o oră, mărind treptat intervalul) – nu va exista nicio traumă. Însă dacă nu-i vom explica nimic și-l vom lăsa acolo toa- tă ziua, în ciuda faptului că mai înainte copilul nu a avut experiența sepa- rării de mamă, atunci probabilitatea de apariție a traumei este mare. Pe de altă parte, dacă-l vom lăsa toată ziua, dar copilul a trăit deja în mod frec- vent experiența timpului petrecut departe de mamă, ba chiar pentru un in- terval mai îndelungat, atunci acest lucru nu va fi traumatic pentru psihic.

Copiii au capacități adaptive diferite și experiență de viață diferită – este important să se țină cont de acești factori. Dacă eu, ca să învăț să înot, aș fi aruncată din barcă în mijlocul râului, probabil că m-aș îneca.

*******

Copilul independent sau cum să fii o mamă „leneșă” de Anna Bîkova

Rețeta de noapte bună a autoarei:

Basmul trebuie să-l citești nu artistic, cu expresie, ci melodios, chiar monoton, încetinind treptat ritmul vorbirii. Propozițiile trebuie rostite prelung, pe expirație, iar mai apoi se face o pauză pentru a inspira alene; asta face ca respirația ascultătorilor să încetinească. Și am mai și încălcat cu nerușinare textul autorului, inserând în el fraze despre relaxare, odihnă, somn: „Și s-a gândit atunci ursul (inspiram, apoi lent, la expirație, rosteam fraza următoare): «Ia să mă așez eu pe o buturugă (inspiram), să mănânc o plăcințică (inspiram), să mă întind pe iarbă (inspiram), să moțăi puțin (inspiram).» Iar Mașa a spus din coș (inspiram): «Dormi puțintel (inspiram), dar nu mânca plăcințica»…“

Din această carte veţi afla:

cum să învăţaţi copilul să doarmă în pătuţul lui, să-şi strângă jucăriile şi să se îmbrace
când trebuie să-l ajutaţi pe copil şi când e mai bine să vă abţineţi să faceţi asta
cum să lăsaţi deoparte rolul de mamă perfecţionistă şi să deveniţi o mamă „leneşă”
de ce este periculoasă protecţia excesivă şi cum s-o evitaţi
cum să-l faceţi pe copil să creadă în forţele proprii
ce înseamnă educaţia în stilcoaching

Fragment

SUNT O MAMĂ LENEȘĂ

Lucrând la grădiniță, am observat destule exemple de hiperprotecție din partea părinților. Am reținut mai ales un băiat de trei ani, Slavik. Părinții neliniștiți considerau că trebuie să mănânce tot la masă. Că altfel o să slă- bească. Nu se știe de ce, în sistemul lor de valori slăbitul era ceva groaznic, deși statura și obrajii bucălați ai lui Slavik nu stârneau niciun fel de neliniște în privința greutății deficitare a corpului. Nu știu cum și cu ce îl hrăneau aca- să, dar la grădiniță el venea cu o poftă de mâncare în mod clar dezechilibrată. Dresat de preceptul dur al părinților – „Trebuie să mănânci tot din farfurie!“ –, el mesteca și înghițea mecanic ceea ce i se punea în farfurie! Și mai și trebu- ia să i se dea cu lingurița, pentru că „el încă nu a învățat s-o facă singur“ (!!!).

La cei trei ani ai săi, Slavik chiar că nu putea să mănânce singur, nu avusese o asemenea experiență. Și uite că în prima zi de grădiniță a lui Slavik îi dau să mănânce și observ la el o lipsă totală a emoțiilor. Mă apropii cu lingurița – deschide gura, mestecă, înghite… Trebuie să spun că bucăta- rului de la grădiniță nu-i ieșise deloc cașa1. Era o cașă „antigravitațională“: dacă răsturnai farfuria, în ciuda legilor gravitației, ea rămânea oricum aco- lo, lipită de fundul farfuriei ca o masă compactă. În acea zi mulți copii au refuzat să mănânce cașă și-i înțeleg foarte bine. Slavik a mâncat aproape tot.

Îl întreb:

— Îți place cașa? — Nu.

1 Cașă (kashă): fiertură rusească asemănătoare cu pilaful, pe bază de hrișcă sau fulgi de ovăz, una dintre cele mai cunoscute mâncăruri tradiţionale rusești.

Deschide gura, mestecă, înghite.

— Mai vrei?

Apropii lingurița.

— Nu.

Deschide gura, mestecă, înghite.

— Dacă nu-ți place, nu mânca! îi spun.

Ochii lui Slavik s-au făcut rotunzi de uimire. Nu știa că se poate și așa. Că poți să vrei sau să nu vrei. Că poți lua singur o decizie: să mănânci tot sau să mai lași în farfurie. Că poți să transmiți și propriile dorințe. Și că poți să te aștepți ca și ceilalți să țină cont de dorințele tale.

Există o anecdotă minunată despre niște părinți care știu cel mai bine ce-i trebuie copilului.

Nu… Dar copiii cuminți trebuie să mănânce mereu tot din farfurie.

Slavik, îți place cașa?

— Petia, du-te imediat acasă!

— Mamă, ce, am înghețat?

— Nu, ți s-a făcut foame!

Mai întâi Slavik s-a delectat cu proaspătul drept de a refuza mâncarea și bea numai compot. Apoi a început să ceară un supliment, când îi plăcea mâncarea, și dădea liniștit la o parte farfuria dacă era un fel de mâncare care nu-i plăcea. Îi apăruse independența alegerii. Iar mai apoi nici nu l-am mai hrănit cu lingurița, a început să mănânce și singur. Pentru că mân- carea este o nevoie naturală. Întotdeauna un copil flămând va mânca singur.

Eu sunt o mamă leneșă. Mi-a fost lene să-i hrănesc prea mult pe co- piii mei. La un an le puneam în mână lingurița și mă așezam să mănânc alături. La un an și jumătate copiii mei deja mâncau cu furculița. Sigur, înainte să li se formeze definitiv deprinderea de a mânca singuri am fost nevoită să spăl și masa, și podeaua, și copilul, după fiecare masă.

Dar aceasta este alegerea mea conștientă între „mi-e lene să-l învăț, mai bine fac eu repede totul“ și „mi-e lene să fac singură, mai bine fac efor- turi să învețe“.

Și mai există o nevoie naturală – mersul la toaletă. Slavik făcea pe el. Mama lui Slavik a reacționat așa la nedumerirea noastră: ne-a rugat să-l du- cem pe copil la toaletă la ore fixe, la două ore. „Acasă îl pun pe oliță și-l țin până-și face toate treburile.“ Adică un copil de trei ani aștepta ca la grădiniță să fie, ca și acasă, dus la toaletă și convins „să-și facă nevoile“.

Fără să mai aștepte invitația, își dădea drumul în pantaloni și nu-i tre- cea deloc prin minte că trebuie să-și dea jos pantalonii uzi și să-i schimbe, iar pentru asta să ceară ajutor la educatoare.

Dacă părinții ghicesc toate dorințele copilului, multă vreme acesta nu va învăța să-și înțeleagă nevoile și să ceară ajutor.

Dacă părinții ghicesc toate dorințele copilului, multă vreme acesta nu va învăța să-și înțeleagă nevoile și să ceară ajutor.

Peste o săptămână problema pantalonilor uzi a fost soluționată pe cale naturală. „Vreau să fac piiipi!“ își anunța Slavik cu mândrie toată gru- pa când se ducea la toaletă.

Nu e nicio vrajă pedagogică. Din punct de vedere fiziologic organismul copilului în acel moment se maturizase deja pentru a controla procesul. Slavik simțea că e timpul să se ducă la toaletă și mai ales putea ajunge chiar până la vasul de toaletă. Probabil ar fi putut face asta și până atunci, dar acasă apărea anticiparea adulților, care-l așezau pe oliță cu mult înainte