CAFEAUA – O VREŢI CU LAPTE SAU FĂR’ DE LAPTE?!

Străinul vede mai bine şi judecă atent şi necruţător. Exotic este termenul pe care-l alege călătorul străin pentru a defini realitatea românească a epocii. Poate că defectele sunt mai vizibile, dar lumea românească a secolului al XVII-lea trebuie să fi fost, cu adevărat, interesantă, de vreme ce mărturiile scot în evidenţă detaliul pitoresc. Cafeaua este folosită ca medicament, pentru ca, în scurt timp, să ajungă nelipsită din casa boierească, unde este nevoie şi de „chiua ferecată pentru cafea şi chiulugul ei” (ciocan de sfărâmat boabele). Dimineaţa, se mănâncă „zacusca”, termen folosit pentru a desemna, în epocă, micul-dejun. Pentru omul simplu, mămăliga este hrana cea de toate zilele. Negustorii vând, pentru toate buzunarele, miere, smirnă şi piper. Furca este un obiect curios, cu care se poate face aproape orice în gospodărie, de la strunitul vitelor, la torsul firului de lână. Ciuma, pentru aproape un secol, şi foametea, aproape tot timpul, fac ravagii în Moldova şi în Valahia. Când este vorba despre obiceiuri funerare, Griselini (savant italian care vizitează Banatul în 1774) remarcă „obiceiul sărutării mortului de către rude, prieteni şi vecini” (p. 148).

Ceea ce caracterizează viaţa cotidiană în Valahia şi în Moldova este, spun călătorii străini, amestecul de sărăcie şi opulenţă, mizerie şi splendoare, civilizaţie şi rudiment. Între sat şi oraş diferenţa este semnificativă. Pe aceeaşi uliţă înecată în praf, rareori podită cu bârne, se înghesuie trăsurile vieneze ale evgheniţilor şi căruţele oamenilor sărmani. Titlul unuia dintre capitole indică această polarizare a vieţii sociale româneşti, în funcţie de apartenenţa la o clasă sau alta – De la palat la colibă. Îi e greu călătorului străin să-şi dea seama dacă străbate un ţinut civilizat sau unul sălbatic. M-am gândit tot timpul, citind acest minunat studiu al mentalităţilor secolului al XVIII-lea românesc, la zugravul francez, personajul lui Vasile Alecsandri din „Balta Albă”, căruia îi este imposibil să spună, din pricina contrastantelor pe care le experimentează, dacă Valahia este o ţară „evropinească” au ba.

Influenţele civilizaţiei occidentale sunt vizibile, în anumite zone sociale, schimbările sunt adoptate rapid, mai ales de către femei şi tineri, creşte dorinţa de cizelare, de educaţie, semn sigur că ideile iluminismului înfloreau şi în teritoriile româneşti – cu toate astea, spune autorul cărţii, este greu să vorbeşti despre secolul al XVIII-lea românesc ca despre un „secol al fericirii”:

„Stăpânirea străină, războaiele, jafurile şi amputările teritoriale, asuprirea socială, instabilitatea politică şi culturală etc. au făcut ca viaţa să pară aproape un calvar, în care traumatismele istorice lăsau arareori loc clipelor de linişte.” (p. 15)

Ce le place călătorilor străini care ajung, la un moment dat, pe meleaguri româneşti?! Primul impact îl au călătorii cu un peisaj pe care îl consideră încântător. Clima este blândă, pământul e rodnic, iar oamenii au o anumită „moliciune”, mai ales moldovenii, pe care o împrumută, se pare, de la spaţiul în care îşi duc traiul, e de părere d’Hauterive, citat de Lemny. Natura este, fără îndoială, o binecuvântare, aşa cum spune şi Jean-Louis Carra, cu un entuziasm înduioşător:

„N-am aflat niciun alt ţinut în care împărţirea câmpiilor să fie atât de prielnică agriculturii şi atât de fermecătoare ca persectivă, cum este în Moldova şi în Ţara Românească. Natura poate fi mai măreaţă şi mai maiestuoasă în Elveţia, dar aici ea este mai blândă şi mai plăcută“ (p. 39).

E de mirare cum ne susţin străinii cauza, lăudându-ne ţara pentru ce are ea mai frumos. Aceeaşi impresie puternică, elogioasă, găsim şi în mărturiile prinţului de Ligne, trăitor, pentru scurtă vreme la Iaşi:

„Cât de nespus de frumoasă le este ţara! Atât de minunat defrumoasă, încât întreaga Europă s-ar împotrivi dacă s-ar încumeta cineva s-o cucerească!” (p. 39)

Oraşele nu sunt prea multe şi nici nu au înfăţişarea oraşelor occidentale, fiind, mai degrabă, nişte târguri. Iată o descriere a Bucureştiului, în viziunea lui Anton Maria del Chiaro, italianul care ajunge într-un oraş bine luminat de lună, în absenţa felinarelor:

„Dar dacă se înalţă pe cer luna, luminoasă şi curată, veţi vedea de îndată acoperişuri de tablă albă şi roşie, strălucind ca argintul şi aruncând scântei şi fulgere; case cu o arhitectură stranie şi măreaţă, înconjurate de o curte mare şi o grădină parfumată, cu îmbătătoare mirosuri, îşi aştern umbra de stăpâne ocrotiroare peste sărmanele cocioabe unde slugile îşi văd de treabă.”

Straja de noapte îşi făcea rondul pe uliţe şi în mahalale, obicei păstrat, cum ştim, până la garda civică a lui jupân Dumitrache, cel poreclit Titircă Inimă-Rea, din Noaptea furtunoasă a lui Caragiale. Mahalaua tot fără felinare rămăsese, se umpluse de câini fără stăpân, dar era vegheată de oameni cu simţ civic.

În Iaşi, nu în Bucureşti, intră în 1817 William McMichael, membru al Societăţii Regale, un doctor englez, speriat de-a dreptul de iuţeala surugiilor localnici. Pe drumurile proaste, desfundate, se mergea totuşi cu viteză, pentru ca, la căderea întunericului, călătorii să găsească adăpost în marginea vreunei aşezări. „Cealmaua” este un fel de turban: „ne rugarăm acuma, pe atât de serios, pe cât de fără de folos ca surugiul să meargă încetinel, însă în zadar, căci surugiul nostru (un neobişnuit de frumos flăcău, cu basmaua înfăşurată în jurul capului, ca o cealma) se înduplecă abia să se învoiască la micul galop” (p. 41).

Oraşele sunt aşezări neobişnuite prin constratul dintre sărăcie şi opulenţă. Dughenele negustorilor se învecinează cu locuinţele simple, din pământ, acoperite cu stuf sau paie, dar şi cu vechile ctitorii domneşti, unde clopotele şi toaca (la un moment dat, apare şi un orologiu) dau de ştire tuturor că a început o nouă zi. Fizionomia unui oraş – titlu de capitol – este dată de înghesuiala pestriţă a construcţiilor, din cele mai diverse materiale, de la pământ şi cărămidă arsă, la var şi marmură. În Iaşi, călătorul atent înregistrează fiecare detaliu arhitectural. Efectul de pletoră iese în evidenţă atunci când se descrie centrul oraşului, organizat în jurul Curţii Domneşti:

„Erau străzi înguste cu magazine instalate în clădiri joase, acoperite cu şindrilă, cu obloane de lemn la ferestre, ridicate în timpul zilei pentru a expune privirii cumpărătorilor mărfuri dintre cele mai variate: miere, smirnă, piper, seminţe, stafide, portocale, alături de bolovani mari de sare, crapi, moruni şi alte feluri de peşti, măsline, halva etc. Pe alte uliţe se înghesuiau atelierele celor mai felurite meşteşuguri, după numele acelora care le practicau: cizmari pe uliţa cu acelaşi nume din mahalaua Bărboi, olari (pe Uliţa Hagioaiei – importantă arteră comercială), lăcătuşi, tinichigii, căldărari, argintari, aurari, giuvaergii, lemnari, pietrari, blănari, făclieri, lumânărari, ceasornicari” (p. 43).

Boierii poartă haine de inspiraţie orientală, blănuri scumpe şi bijuterii, căci haina spune cine-i omul.Vestimentaţia atrage ochiul străinilor, uimiţi de atâta opulenţă. Ranguleste purtat la vedere, cu fală. Anteriu de mătase, prins cu un brâu şi paftale, şaluri, feregea şi calpac – „în formă de balcon, cu înfăţişare atât de grea, încât pare că e gata să nimicească pe cel ce are curajul să se mişte sub o sarcină aşa de apăsătoare”. Fiindcă e dintr-un carton îmblănit, calpacul se poartă totuşi cu uşurinţă. Oamenii simpli, observă Griselini, poartă iţari, din postav, şi cămaşă albă, strânsă cu o curea din piele. Bunda este nelipsită, la fel şi căciula neagră din blană de oaie.

Mesele cu care sunt întâmpinaţi oaspeţii sunt copioase şi greu digerabile, pline de bucate turceşti sau greceşti: „cataifuri, baclavale, capamale, friptură tocată la frigare, mâncăruri de vânat, de toate soiurile, de la căprioară până la prepeliţă, precum şi preparate pescăreşti” (p. 74). Se stă la masă ore întregi, fiindcă oamenilor le place săvorbească în tihnă despre treburile lor şi să respecte un anumit ritual, care începe, într-o altă încăpere decât cea în care este servită masa, cu votca şi cu spălatul pe mâini. După isprăvirea mesei, se împlinesc din nou gesturile de igienă elementară – spălatul mâinilor şi clătirea gurii. Demn de toată atenţia este ceremonialul spălării pe dinţi:

„Altă mijlocire mai bună de a curăţi dinţii, spălându-i după datina cuvioasă, nu este decât a arde o bucată de coajă de pâine şi, zdrobind-o foarte mărunţel, cu pulverea aceea a se freca şi a se spăla pe dinţi.”

Cafeaua şi narghileaua încheie masa, ajutându-i pe boieri să lupte cu somnolenţa provocată de un asemenea festin. O bătaie scurtă din palme este o chemare adresată ciubucciului, aflat mereu în preajma stăpânului său. Un dialog din epocă arată cât de tihnit decurgea viaţa de zi cu zi, în Iaşii anului 1770: „Iată cafeaua – se adresa sluga stăpânului – o vreţi cu lapte sau făr de lapte?” (p. 74).

Îndeletnicirea principală a unei părţi a boierimii autohtone era jocul de cărţi, pe care evgheniţii îl preferau altor plăceri frivole, ca dansul, de pildă.Răspândirea acestui obicei, considerat adevărat viciu social, este atât de mare, încât în 1797 cărţile de joc sunt interzise, prin lege, în localurile publice. Nici cafenelele nu erau văzute cu ochi buni, domnul cerând printr-un „pitac” (decret) să fie inventariate şi ţinute sub observaţie, ca locuri care nu aduc niciun folos oraşului. Pentru că obiceiul jocurilor de noroc nu poate fi stârpit, domnul pune o taxă pe viciu! Jocul de cărţi le ocupa boierilor autohtoni toată noaptea şi, uneori, când nu cădeau în braţele somnului, toată ziua.

„Faptul este confirmat şi de lista de cheltuieli a unei case boiereşti, în care găsim aproape lunar menţiuni despre cumpărarea a câte unei duzini de cărţi.”

Ca mărturie a traiului de huzur al evgheniţilor stau şi amintirile lui Radu Rosetti, în care este descrisă imaginea unei protipendade leneşe, care se trezeşte târziu, după multe ore de somn – adevărată maladie a evgheniţilor. Atunci când nu stau la masă şi nu dorm, în capul oaselor, pe vreun divan, înfăşuraţi în veşmintele greoaie, ei se delectează cu dulceţuri, cafele şi vinuri bune, turnate din belşug în pahare de cristal. E adevărat că, observă Francesco Griselini, oamenii de rând ţin posturile, mănâncă foarte rar carne, le plac ceapa şi ustoroiul, „ouăle prăjite în unt sau mămăliga cu lapte”.

Până la urmă, nu doarme chiar toată lumea! Ţăranii dorm puţin şi muncesc mult, au familii grele şi stăpâni pretenţioşi, dar sunt păcătoşi. Pe ţărani, mai ales, fiindcă sunt oameni de rând, îi are în vedere predica vlădicăi despre „Vămile văzduhului”, un laimotiv în încercarea de corijare morală a norodului – păcatele erau 21 sau, în alte clasificări, 24.

La fel de păcătoşi, dar mai feriţi de predici sunt, evident, boierii, a căror viaţă socială are o tentă de promiscuitate, trecută cu vederea. Când vor să petreacă, boierii coboară în mahala. Muzica lăutărească este pe placul mahalalei, dar şi al evgheniţilor, mai ales că muzicanţii, deşi nu au studii de specialitate, impresionează cu talentul lor Europa. Lăutarii cântă din scripcă şi din cobză şi sunt plătiţi cum se cuvine, în casa lui Ioniţă Canta, la fel ca şi în palatele boierilor mai mari.  Amestecul de stiluri este, şi în domeniul muzicii şi al dansului, caracteristica esenţială. Griselini, călătorul veneţian, şi Wilkinson sunt uimiţi de această diversitate, care permitea, de exemplu, ca în salonul unui boier din Iaşi să se danseze „pyrrhica şi alte dansuri greceşti, turceşti, munteneşti, moldoveneşti şi chiar… egiptene” (p. 81).

Hora are ritm şi o desfăşurarea anume, care îi face pe unii, mai greu de impresionat, să spună că moldovenii au învăţat să danseze de la urşi. Dimpotrivă, alţi străini sunt cuceriţi de ritmul horei româneşti. Prinţul de Ligne face o descriere impresionantă a horei, observând plăcerea cu care oamenii se prindeau într-un dans vechi, moştenit de la strămoşii lor:

„E ceva fermecător; ne ţinem de mână ca şi cum nu ne-am mai despărţi niciodată; facem câţiva paşi rotindu-ne, dar şi mai mulţi paşi unul către celălalt. Ne zâmbim unul altuia, ne supărăm şi aproape ne despărţim, dar, de fapt, nu ne despărţim, ci ne apropiem mai tare unul de celălalt. (hora, p.81)

Cartea lui Ștefan Lemny, istoric român naturalizat francez, specialist în istoria culturală a secolului al XVIII-lea, este o demonstraţie interesantă că istoria se poate prezenta cu sensibilitate, în aşa fel încât nu doar specialiştii, ci şi cititorii neiniţiaţi în studiul arhivelor să poată înţelege mentalitatea unei lumi peste care s-a tras cortina timpului. Bun documentarist, interesat de mărturiile străinilor despre noi, istoric cu doctorat la Iaşi (1984) şi la Paris (1999), Ştefan Lemny are el însuşi, cum se vede din studiul Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, spiritul raţional şi imaginaţia unui iluminist. Citind cartea lui Ştefan Lemny, îmi pare că-l aud pe acel slujitor care aşteaptă să vadă cum va începe ziua stăpânului său: „Iată cafeaua o vreţi cu lapte sau făr’ de lapte?”

„ Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc” de Ștefan  Lemny

Editura: Polirom

Colecția: PLURAL

Anul apariței: 2017

Nr. de pagini: 336

ISBN: 978-973-46-6525-9