Traducere din albaneză de Marius Dobrescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

Cel mai cunoscut roman al lui Ismail Kadare, tradus în peste 40 de țări, Generalul armatei moarte este o cutremurătoare poveste atemporală despre vinovăție – personală și colectivă – și destin, definitorie pentru întreaga operă a scriitorului albanez. În 1983, a fost ecranizat în regia lui Luciano Tovoli, avându-i în distribuție pe Marcello Mastroianni, Michel Piccoli și Anouk Aimée.

La 20 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un general italian este trimisîn Albania pentru a recupera și repatria rămășițele soldaților căzuți în luptă. Ajuns acolo, întâlnește un general german sosit într-o misiune similară. Călătoria, proiectată într-o atmosferă onirică, în timpul căreia încearcă să își îndeplinească sarcina – o datorie de onoare față de cei care și-au pierdut viața –, se transformă într-o explorare de sine și o coborâre în infern.

„Kadare a fost comparat cu Gogol, Kafka și Orwell, având în același timp o voce unică, universală, dar și profund legată de originile sale.“– Independent on Sunday

Nimic nu anunța, la sosirea generalului italian în Albania, ceea ce avea să urmeze. Nici generalul german nu se aștepta la altceva decât la o misiune de rutină. Dar, după o vreme, când se întâlnesc, comandanții deapănă povești aproape identice, căci amândoi dau greș. Rătăcesc mereu – un drum prin labirint, prin tenebrele conștiinței, sau poate o reconstituirea ororilor istoriei? –  bazându-se pe hărți fără repere, întâlnind orașe și oameni fără nume, mereu la fel, sau poate mereu aceiași. Poposesc în hoteluri lugubre, unde alcoolul nu liniștește, ci exacerbează anxietatea și adâncește coșmarurile, ce devin viziuni cutremurătoare – ale trecutului, ale viitorului? Cine poate spune? Timpul pare încremenit. Fiecare soldat ucis este în același timp o victimă și un criminal, scoaterea lor la lumină transformă trecutul într-un prezent obsedant, niciodată răzbunat sau expiat. În ochii localnicilor se citește un adevăr teribil: războiul nu a fost înlocuit niciodată de pace, ci doar de un perpetuu armistițiu apăsător și amenințător.

„Ceea ce impresionează de la început este ironia fină a autorului: generalul său italian nu e o caricatură. Are virtuți, principala fiind aceea că nu crede decât pe jumătate în misiunea lui; și mai multe defecte, mai ales acela de a manifesta o neașteptată indiferență pentru tot.“ – Le Monde

„Uluitoare… ceamai bună carte a lui Kadare.“ – The Guardian

„Obsedant, plin de umor amar și, în ultimă instanță, terifiant.“ – The Times

„Un mare romancier al lumii.“ – The New York Times

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele care investighează lumea absurdului totalitar. Ismail Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice. A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005), Premio Príncipe de Asturias de las Letras (2009), Jerusalem Prize (2015). În anul 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.

*****

Fragment

Multe zile după aceea, cei doi stăteau iar faţă în faţă în salonul hotelului Dajti din Tirana. De la barul de jos se auzeau din nou sunetele muzicii şi undeva, în jurul lor, generalul simţea pulsând la fel ca-n primele zile viaţa oraşului străin. Era mai tras la faţă şi avea o privire neliniştită.

— Am dormit prost aseară, zise el, am visat-o pe prostituata aia. Vă mai amintiţi ce ne-a povestit cafegiul?

— Bineînţeles.

— În vis mi-a apărut moartă, întinsă în sicriu. În vremea asta, afară, aşteptau să intre la ea o mulţime de soldaţi, întinşi şi ei în coşciuge.

— Coşmar.

— Totuşi, în vis, mie mi s-a părut totul foarte firesc. Am trecut pe lângă sicrie şi i-am întrebat: Veniţi sau plecaţi pe front? Unii mi-au răspuns că vin, alţii că se duc şi atunci eu am spus: Cei care merg pe front să nu mai aştepte, să se ducă mai întâi să lupte şi apoi să vină să se distreze. În schimb, ăia care vin de pe front să rămână, să stea în colonaţi.

— Groaznic, zise preotul.

— Apoi l-am zărit pe colonelul Z. Credeaţi că am unuoptzeci şi doi? m-a întrebat el, râzând ca de-o glumă reuşită. Greşiţi, domnilor, nu am atât. Dar cât aveţi? l-am întrebat eu. El a râs din nou, apoi mi-a zis în joacă: Nu spun. Generalul a scos ţigările. Uite aşa.

— Asta vi se trage de la oboseală.

— Da. De data asta a fost extenuant. Mai mult ca-n alte dăţi.

— N-ai ce face, zise preotul. Şi ăsta-i doar începutul.

— Parcă am fi nişte pelerini medievali. Mergi şi mergi, şi drumul nu se mai sfârşeşte. Şi-n vremea asta, ăia de acolo, şi generalul arătă cu mâna în direcţia în care presupunea că se afla ţara lui, îşi închipuie că noi apăsăm pe buton şi gata, mortul a şi ţâşnit din pământ, spuse nervos. Ei habar n-au de nimic.

— Nu e vina lor, zise preotul.

Generalul bătea darabana cu degetele în masă.

— Am impresia că aţi citit ceva cronici medievale, spuse. N-aţi găsit pe-acolo  ceva care să semene cu asta?

— Nu, zise preotul, fără a lăsa să se înţeleagă la ce se referea.

— Cronicile tac, adică.

— Facem o plimbare? întrebă preotul. În seara asta nu e frig.

Coborâră treptele hotelului şi o porniră încet spre Universitate. Pe bulevardul central era un du-te-vino neobişnuit de maşini. În dreptul podului, la intersecţia cu bulevardul Marcel Cachain, unele o luau sprestânga, spre cartierul unde se aflau majoritatea ambasadelor străine, iar celelalte înaintau spre piaţa Skenderbej.

Cei doi ajunseră în faţa clădirii guvernului, apoi se întoarseră. Pe ambele laturi ale bulevardului, grupuri de muncitori scoteau din pământ mimoze şi plantau în locul lor pini.

— Se pregătesc de sărbătoare, zise preotul, muncesc şi noaptea.

În dreptul hotelului îl întâlniră pe primarul străin, însoţitorul generalului-locotenent.

— Unde este colegul meu? îl întrebă generalul.

— În Albania centrală. Ne continuăm săpăturile pe nişte câmpuri pustii. Dumneavoastră?

— Noi ne-am luat un răgaz de vreo două zile.

Tot discutând aşa, au urcat treptele şi au intrat în hotel. Primarul şi-a luat la revedere şi a intrat în lift, în vreme ce generalul şi preotul au luat loc din nou în salon.

Generalul comandă fernet şi-şi aprinse o ţigară. Îşi umplu paharul şi bău. Pe dinaintea ochilor i se perindară din nou coclaurii şi mormintele acelea banale printre care umblase în ultimele zile.

Nu înţeleg de ce osemintele camarazilor mei trebuie redate familiilor. Nu cred că asta a fost ultima lor dorinţă, cum se încăpăţânează unii să afirme. Pentru noi, veteranii de război, aceste toane muiereşti sunt de-a dreptul comice. Soldatul se simte bine numai printre tovarăşii de arme, indiferent cum ar fi ei, vii sau morţi. Lăsaţi-i împreună. Nu-i despărţiţi. Mormintele lor ne vor păstra viu străvechiul spirit ostăşesc. Nu daţi ascultare celor care se tem şi de umbra lor, laşilor care nu ştiu ce-i aia durere. Aveţi încredere în noi, veteranii de război.

Generalul simţi cum se ameţeşte.

Eu am acum o întreagă armată de morţi, îşi spuse. Numai că, în locul uniformei, fiecare dintre ei e îmbrăcat într-un sac de nailon. Saci albaştri, cu două dungi albe şi un şiret negru, produs special al firmei Olympia. La început, au fost câteva grupe. Apoi, s-au format companiile, mai pe urmă batalioanele, iar acum se completează regimentele şi diviziile. O armată întreagă înfăşurată în nailon.

— Ce să fac cu ei? întrebă cu jumătate de glas.

— Nu vă simţiţi bine, zise preotul. Ori aveţi frisoane?

— N-am nimic, spuse generalul, simţind cum fernetul i se strecoară în creier mai iute ca oricând, probabil din cauza oboselii. N-am nimic, repetă el. Doar că vreau să mai beau, şi dădu paharul peste cap. Eu vreau să beau, iar dumneavoastră, preot sau colonel sau naiba ştie ce sunteţi, nu mă lăsaţi. Ce vreţi de la mine?

Brusc, generalul se încruntă.

— Eu nu suport să fiu supravegheat. Ce vreţi de la mine, spuneţi! aproape că răcni el.

Bărbatul mărunţel, care stătea ca de obicei la masa de lângă radio şi scria, întoarse capul spre ei.

— Nimic, domnule. Nu vă împiedic de la nimic şi cu atât mai puţin vă supraveghez, zise preotul cu răceală.

— Atunci staţi şi uitaţi-vă la mine cum beau.

— Nu-i nevoie să faceţi scandal, spuse preotul.

Generalul mai trase o duşcă. Acum, preotul n-avea să-l mai împiedice. La urma urmei, el era şeful.

Gândul îi zbură din nou la armata lui. La armata lui albastră, cu două dungi albe şi şnur negru. Ce să fac cu ei? Se întrebă. Sunt o mulţime şi probabil că tremură de frig sub mantalelelor de nailon. Mulţi. Generalii lor incapabili i-au părăsit pe câmpul de luptă. Mi i-au lăsat mie pe toţi. Aş fi putut câştiga cu ei o groază de bătălii.

Încercă să-şi amintească de luptele învăţate la academie şi să-şi închipuie pe care dintre ele ar fi putut s-o câştige cu ei. Începu să facă şi un plan pe pachetul de ţigări, notând poziţia trupelor, liniile de atac, loviturile principale. Preotul îi privea în linişte mâzgălelile şi sorbea din cacao. Generalul începu cu antichitatea. Mai întâi, îl împresură pe Cezar, apoi le tăie retragerea oştenilor lui Carol cel Mare, după care, cu o manevră iscusită, îi ieşi în cale lui Napoleon şi-l obligă să se retragă. Dar asta nu-i plăcu. Nu-i plăcu pentru că ar fi putut câştiga orice bătălie din trecut datorită superiorităţii armelor moderne, şi nu geniului său. Atunci, încercă să-şi amintească ultimele războaie. Debarcă pe câteva ţărmuri şi asedie câteva capitale. Îşi aruncă regimentele albastre de pe malul Normandiei tocmai la paralela 38, în Coreea. Le strecură apoi în jungla Vietnamului şi le scoase de acolo fără pierderi. Câştigă câteva bătălii pe care istoria le consemna ca pierdute. Şi asta pentru că el nu-şi abandonează soldaţii pe câmpul de luptă. Ştie să-i conducă. Face studii speciale de tactică pe teren muntos. Şi-apoi, soldaţii lui sunt viteji, foarte viteji. Şi sunt aşa pentru că nu au ce pierde, îşi zise şi bău din nou. Pachetul de ţigări era negru de atâtea linii şi cerculeţe, când el îşi aminti de o altă luptă. La început se retrase, apoi aruncă în luptă rezerva de morţi care nu aveau încă nume (aceştia erau cei mai turbaţi în bătălie) şi câştigă în doi timpi şi trei mişcări.

— Uite-aşa, murmură aproape satisfăcut. Cine îndrăzneşte să se măsoare cu Marea Armată de Nailon?

Era beat de-a binelea.