Cei rămași și cei plecați – Editura Polirom

Cei rămași și cei plecați nu este o carte comică, dimpotrivă. Se spun, în acest roman al unei autoare care a absolvit Sociologia și Psihologia la Teheran, multe istorii triste, chiar dramatice, multe adevăruri dureroase, transmise de la o generație la alta, pentru a nu lăsa să se piardă cea mai prețioasă valoare a unei familii: mitologia ei. Și totuși, citind anumite pagini, în plină descriere a unei scene tensionate, cu dialoguri scăpărătoare pe teme tabu, îți vine să zâmbești, recunoscând lucruri care se petrec în orice familie, după același tipic – ritualurile, schemele mentale, clișeele culturale, uzul ipocriziei, perpetuarea tradiției. Spre deosebire de alte medii sociale, familia este destul de permisivă și îți îngăduie să spui răspicat ceea ce crezi despre rudele tale, când ai prilejul, de față cu toată lumea, fără ca ruptura pe care crezi că ai provocat-o să devină definitivă. Într-un fel sau altul, familia te recuperează, nu ești un străin, nu vei fi niciodată, căci, nu-i așa, sângele apă nu se face.

Temele grave ale cărții lui Parinoush Saniee rămân, la fel ca în celelalte două romane mai cunoscute ale autoarei, Tatăl celuilalt copil și Cel care mă așteaptă, finețea relațiilor interumane, drama exilului/migrației, inadaptarea socială și pierderea identității, relația cu alteritatea, neputința unei autentice comunicări cu oamenii apropiați. Nu te poți dezice de familia din care provii. Cel care-și părăsește familia, definitiv sau pentru o perioadă îndelungată, va fi în continuare recunoscut de ai săi, îmbrățișat, compătimit, sprijinit, judecat, bârfit, invidiat, supus unui rechizitoriu și, în fine, iertat. Niciodată nu este însă uitat. Locul lui la masă se păstrează, la fel cum i se păstrează și povestea vieții.

Întreaga familie călătorește din Iran spre Statele Unite, cu trenul, la dorința bunicii, căreia toți i se adresează cu apelativul „mamă”. Călătoria aceasta este un eveniment: merg să-și întâlnească „rudele americane”. Familia se va reuni după 35 de ani. Zilele petrecute împreună, în compartimentele trenului, înainte de a ajunge la destinație, cer un efort de comunicare, dar seamănă cu cele petrecute acasă, fiindcă toți se cunosc, sunt rude, trăiesc împreună. Chiar și copiii înțeleg din solemnitatea și neliniștea pregătirilor, din numărul bagajelor, că această călătorie „le va schimba viața”. Dokhi, o adolescentă crescută de bunică după moartea părinților, ține un jurnal. Prin ochii lui Dokhi privim, pe tot parcursul romanului, întreaga familie. Jurnalul lui Dokhi te ajută să înțelegi care sunt relațiile dintre frați, ce mize au neînțelegerile lor și ce îi îndeamnă totuși să rămână împreună. Jurnalul este, de fapt, o cronică de familie:

„Vreau ca totul să rămână întipărit întocmai așa cum s-a întâmplat. Cu aroma, culoarea, senzațiile fiecărei clipe. De aceea scriu mereu în jurnal sau îmi iau notițe în minte, pentru ca apoi, când voi avea prilejul, să le aștern pe hârtie.” (p. 17)

Adevărul, dacă există unul singur (și știm că fiecare are adevărul lui), stă în detalii. Frustrările rudelor sărace se nasc din invidia față de rudele bogate. Unora le iese totul în viață. Altora totul le iese pe dos. Și totuși familia rămâne întreagă, iar membrii ei continuă să se viziteze și să cultive relații care nu sunt de conveniență. În paginile jurnalului, Dokhi observă starea de spirit care-i animă, înainte de marea reîntâlnire, pe toți – unchi, mătuși, veri, nepoți. Siroos este nemulțumit de entuziasmul general. Tinerețea îi dă elan contestar, nu-i place tradiția, nu-i plac neamurile, însă nemulțumirile lui nu sunt totuși susținute fățiș, ci mărturisite într-o discuție cu Dokhi, una dintre multele discuții, ce animă familia în timpul călătoriei spre State:

„În fiecare an, rudele maică-mii vin în vizită și sunt primite cu surle și trâmbițe. Din păcate, din toată familia ei, doar noi am rămas în Iran, așa că ne revine onoarea de a-i găzdui. Așteptăm ore întregi în miez de noapte la aeroport până suntem răsplătiți cu privilegiul de a le căra geamantanele. Îi aducem acasă, scăldându-i în complimente și atenții. Ne punem toată viața la dispoziția lor. Ne luăm așternuturile în spinare și ne mutăm să dormim în hol sau pe coridor. Odată chiar a trebuit să dorm în bucătărie! Cu gesturi afectate, ne oferă câteva cadouri luate de la reduceri la a nu știu câta mână, iar noi trebuie să sărim în sus de bucurie.

– Vai ce neobrăzat ești! Din dărnicia lor porți tu mereu haine moderne. Și totuși bombăni că le-au luat de la reducere?” (p. 26)

Substanța cărții vine din dialogurile concepute polemic, în așa fel încât să surprindă familia așezată în tabere diferite, aparent ireconciliabile. De la reproșuri personale, se ajunge la vinovății majore, ca trădarea de țară sau lipsa orizontului politic/economic. Tonul este aprins, se discută deschis, fără menajamente, cu insulte și replici, iar acuzațiile reciproce sună familiar în subconștientul colectiv al oricărei societăți scindate:

„ ̶ Nu pot accepta ce se întâmplă-n țară, mă simt responsabil pentru patria mea și voi face tot ce-mi stă în putință pentru a o elibera. De aici pot s-o slujesc mai bine, pot să fiu de mai mult folos. Și cred că e datoria morală a fiecărui iranian patriot să își dedice viața și averea țării sale. Dar tu și cei ca tine, care nu vă gândiți decât la furturi, mită, să vă umpleți buzunarele, nu puteți înțelege asta. Nu mă voi întoarce niciodată, atât timp cât țara e pe mâna voastră. După ce vom îndrepta situația, ne vom întoarce.

– Altfel spus, când țara e la greu, ne găsim alta. Când lucrurile merg bine, ne întoarcem și ne luăm partea. Patria nu e o pălărie pe care s-o schimbi după bunul plac. Dac-ai fi bărbat adevărat…” (p. 91)

Acesta nu este un scurt schimb de replici tăioase, ci un fragment dintr-un întreg discurs al intoleranței, detaliat, cu mulți martori, inculpați și procurori, desfășurat pe mai multe zile (cât ține vacanța), ca un proces în care se judecă acuzația de trădăre de țară. Nemaiputând suporta revărsarea de ură din familia ei, mama își pierde cunoștința, ceea ce-i face pe combatanți să abandoneze poziiile de forță și să treacă în extrema cealaltă, a menajării reciproce. Își caută ceva de făcut, au grijă ce cuvinte rostesc, se străduiesc să nu spună ceva ofensator. La nivel simbolic, distribuția rolurilor este evidentă. Mama întruchipează familia, iar familia este patria însăși.

În introducerea la o antologie de texte despre familie, John Freeman definește interesant acest tip de comunitate, atât de diferit de la o societate la alta, dar cu o diversitate de ierarhii și de roluri și în cadrul aceleiași societăți:

„Ce au în comun toate aceste manifestări ale vieții de familie nu este atât așa-zisă unitate familială, ci mai degrabă nevoia de a narativiza experiența: de o mitologiza, de a reflecta pe marginea ei, de a se revedea pe ea însăși sub forma unei povestiri.” (Cele mai bune texte noi despre familie, traducere de Radu Șorop, Black Button Books, 2016, p. 11).

Jurnalul adolescentei Dokhi surprinde tot felul de diferențe și asemănări, lucruri care separă sau aduc împreună familia, contraste și similitudini, adică amalgamul care așază între rude o distanță (re)negociabilă. Pagina de jurnal este și o calibrare permanentă a imaginii fiecărui membru al familiei în ochii celorlalte rude, oameni de la care ai anumite așteptări și a căror validare este, prin tradiție, necesară:

„Auzisem majoritatea poveștilor de nenumărate ori, dar îmi făcea plăcere să le ascult iar, mai ales că cei plecați în străinătate stâlceau uneori cuvintele sau aveau un accent amuzant. Ascultam, râdeam, dar nu găseam nimic de spus. Amintirile mele unde sunt? Ce s-a întâmplat cu copilăria mea? Care au fost bucuriile mele?

În noaptea aceea am mers toți la culcare copleșiți de iubire, toropiți de plăcerea revederii, obosiți după drumul lung și relaxați după sosirea într-un loc atât de frumos. După atâta neliște și agitație, bunica s-a cufundat într-un somn adânc și a ratat rugăciunea din zori. Pentru mine, noaptea a trecut fără niciun coșmar. Era ca și cum mi s-ar fi luat o povară de pe umeri și aș fi devenit atât de ușoară, încât puteam să zbor.” (pp. 46-47)

Romanul propriu-zis este însoțit de câteva pagini cu explicațiile autoarei, referitoare la istoria emigrației în Iran, fenomen generat, inițial, de ritualurile religioase, cum ar fi pelerinajele la Mecca, Medina, Najaf. De-a lungul timpului, familiile înstărite și-au trimis tinerii la studii în străinătate. S-au adăugat, de prin 1950, alte motive ale plecării din țară: dezvoltarea economică, muncile sezoniere, petrecerea timpului liber și, fără îndoială, statutul de opozant al politicii oficiale, odată cu Revoluția islamică. Cei plecați reveneau însă în majoritate în țară, puține deplasări finalizându-se cu renunțarea definitivă la patrie. Cu timpul, s-a conturat destul de bine categoria celor stabiliți în străinătate. Mulți dintre cei plecați au continuat să țină legătura cu rudele de acasă, corespondând sau revenind, foarte rar, printre ai lor. Familia însăși s-a redefinit, relațiile nemaifiind apropiate, în absența experiențelor traiului în comun.

Oamenii care se văd rar devin niște străini unii pentru ceilalți, iar lumea li se împarte inevitabil între cei rămași și cei plecați.

Cei rămași și cei plecați de Parinoush Saniee