„Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii” de Grigore Procopiu

Dacă este adevărat că, așa cum s-a afirmat, istoria este fiica memoriei, atunci avem de-a face cu un raport inerent subiectiv între cele două entități. Istoria este unică și astfel irepetabilă, în timp ce memoria reține de prea multe ori o versiune trunchiată a acesteia, adeseori favorabilă. În acest caz, scopul nu numai că scuză mijloacele, dar acestea din urmă sunt rapid obliterate de intensitatea țelului final, pe care mulți istorici îl înțeleg imuabil, în pofida multiplelor scenarii alternative care ar fi fost posibile. Astfel, apariția României Mari, al cărei centenar îl sărbătorim în acest an, la finalul primului război mondial, a presupus de-a lungul timpului o tratare istoriografică evident viciată, eroare care se perpetuează și astăzi, inclusiv în mediile universitare sau academice de la noi. În schimb, numeroase aspecte fundamentale au fost tratate cu rezervă sau au rămas fără o reflecție serioasă și durabilă în jurul lor, odată ce istoria părea că justificase din plin aspirațiile naționale românești. Intrarea țării noastre în conflict, teribila catastrofă militară care a dus la pierderea unui imens teritoriu, inclusiv a Capitalei, condițiile în care s-a petrecut refugiul în Moldova, gravele lipsuri din domeniul sanitar, mediocritatea sau venalitatea unor politicieni, lipsa de scrupule a multor ziariști sau intelectuali, tribulațiile opiniei publice încă așteaptă, din anumite puncte de vedere, o tratare onestă și lipsită de inabilele fundamente naționale în cadrul cărora istoria a fost silită să evolueze.

Pe de altă parte, lipsa unei culturi politice autentice a societății românești trebuie căutată în absența unei democrații cu adevărat funcțională, bazată pe soliditatea instituțiilor, a Parlamentului în special. Or, în spațiul nostru, până nu de mult, forul legislativ a fost constant subminat, fie din cauză că nu a comportat o reprezentativitate autentică, fie din cauza faptului că a fost mereu un auxiliar al executivului, cărui îi aproba docil politicile. Chiar dacă, de-a lungulul timpului, Parlamentul a devenit și spațiul în care s-au afirmat excelenți oratori, veritabili polemiști sau străluciți politicieni, această impresie a caracterului său fad poate fi decât cu greu eludată. Din 1938 până la prăbușirea regimului comunist nici nu a putut fi altceva decât o formă fără fond, lipsit de conținut până la diluarea totală. Dar chiar și până la încheierea primului război mondial, Parlamentul Vechiului Regat, votat de un număr nesemnificativ de alegători în raport cu populația țării, s-a ridicat rareori peste veșnica sa condiție de subordonat al unor guverne sau chiar al unor personalități din lumea politică românească. Așa cum scria deputatul Theodor Emandi:

„Caracteristica parlamentului din 1914-1918, cu drept cuvânt considerat ca cel mai de jos din parlamentele române, era că toți parlamentarii, fără mici excepțiuni, criticau acțiunea guvernului în afară de parlament, promiteau să-și facă datoria și să-și exercite cu toată severitatea controlul lor constituțional, dar odată prezenți la ședințele corpurilor legiuitoare sfârșeau prin a vota tot ce li se prezenta.”

Acesta este unul dintre motivele pentru care, în timpul primului război mondial, Ionel Brătianu, în calitățile sale de prim-ministru și șef al Partidului Național Liberal, și-a asumat aproape în totalitate atitudinea României în raport cu realitățile vremii.

Pornind de la aceste premise, trebuie remarcată apariția memoriilor lui Grigore Procopiu, publicate la Editura Humanitas, în acest an, sub titlul Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, memorii ce vin să umple un gol resimțit de-a lungul timpului, inclusiv, probabil, după primul război mondial. Autorul, avocat de profesie, era originar din Râmnicu Vâlcea, unde avea să devină decan al Baroului, dar și primar pentru câteva luni, în anul 1907. A fost un politician liberal, partid de care a rămas atașat până la sfârșitul vieții și pe care va continua să îl apere în ciuda unor reproșuri întemeiate ce i se puteau aduce respectivei formațiuni politice. În această calitate, va câștiga câteva mandate de deputat sau senator, ultima demnitate ocupând-o în momentul izbucnirii conflictului, în 1914. În 1919, își va publica impresiile despre anii de război ai României, din perspectiva unui parlamentar român, silit la un exil în Rusia din care nu se va întoarce decât în urma multor peripeții, demne de un bun roman de aventuri.

În condițiile stării incerte a frontului românesc, la începutul anului 1917, o parte dintre parlamentarii români, ca parte a unui plan ce lua în calcul orice eventualitate, vor pleca în Rusia, oprindu-se mai întâi la Odessa, după care la Herson. Procopiu se afla acolo în momentul izbucnirii revoluției ruse din februarie 1917, care va duce la prăbușirea regimului țarist și la concentrarea puterii în mâinile unor guverne provizorii, a căror figură centrală era Kerenski. Chiar și în aceste condiții, senatorul liberal se întoarce la Iași, lăsându-și familia în Rusia, pentru a participa la lucrările parlamentului, care era chemat să decidă în privința celor două reforme fundamentale inițiate încă din 1914: votul universal și expropierea marilor proprietăți rurale. Însemnările pe care le face în legătură cu atmosfera politică a acelor ani sunt interesante și surprind cu acuitate măruntele mize de care era preocupta elita noastră politică.

În pofida faptului că semnalele unei înrăutățiri semnificative a situației Rusiei erau vizibile și fuseseră parțial intuite de către parlamentarul român, acesta se va întoarce la Herson, alături de familie și de alți colegi ai săi, la care s-au mai adăugat diverși alți oficiali români în această perioadă. În condițiile în care bolșevicii au reușit să preia puterea și au angajat foarte rapid Rusia pe calea ieșirii din război, fie și în condiții umilitoare, intrarea armatei române în Basarabia, care își declarase explicit dorința de unire cu România, a contribuit la ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două state. În acest context, Rusia l-a arestat pe Constantin Diamandy, reprezentantul român la Petrograd, au anunțat sechestrarea tezaurului românesc și au pornit alte acțiuni punitive îndreptate împotriva oficialilor români aflați pe teritoriul rusesc. Parlamentarii români se aflau în Ucraina, dar, după ce bolșevicii au preluat puterea și aici, au fost supuși unor numeroase vexațiuni (percheziții sau deposedări de bunuri), care au culminat cu arestarea lor. Au fost purtați prin diverse locuri, ținuți captivi pe vase, amenințați sau brutalizați, iar într-un final prinși chiar într-un schimb de focuri, deși se pare că intenția nu era aceea de a îi elimina fizic.

Două personaje au jucat un rol important în această epopee a parlamentarilor români. Pe de o parte, Cristian Racovski (1873-1941), socialist radical român de origine bulgară, care s-a pus necondiționat în slujba bolșevicilor și pe care, din cauza acțiunilor sale, autorul îl zugrăvește în tonurile cele mai sumbre. Pe de cealaltă parte, colonelul canadian Joseph Boyle (1867-1923), unul dintre intimii Reginei Maria, printre atâția alții, care s-a ocupat cu intermedierea unui armistițiu între puterea bolșevică și guvernul român pentru repatrierea politicienilor noștri, în schimbul eliberării unor prizonieri ruși. Atitudinea lui Boyle, care nu a renunțat niciodată la onoarea sa de britanic, ce presupunea că își va respecta întotdeauna cuvântul dat, a fost decisivă pentru salvarea grupului românesc, în ciuda multiplelor obstacole pe care le-a avut de trecut. Mai mult, inclusiv o teribilă furtună a avut de înfruntat vasul care îi transporta pe parlamentarii români, aflați atât de aproape de destinație. Într-un final, după ce Boyle a înfruntat neclintit inclusiv reticența oficialităților austro-ungare, Procopiu, împreună cu ceilalți parlamentari au ajuns în România, acolo unde familia lui sosise deja. A rămas însă acesta un episod unic în istoria vieții noastre parlamentare, forul legislativ fiind parte nefericită și victimă colaterală a consecințelelor teribilului conflict mondial.

Dincolo de această aventură remarcabilă, zguduitoare prin tragismul său, a pribeagului parlament al României, una care merită cunoscută și dezbătută amănunțit, scrierea lui Grigore Pricopiu ridică un șir de obiecții istoricului atent. Poate că politicianul liberal a crezut cu sinceritate în justețea politicii urmate de partidul său în timpul războiului, dar mai ales în căile trasate de liderul său incontestabil, Ionel Brătianu. Poate că publicarea acestor amintiri în 1919, în contextul în care Brătianu încă era figura centrală a politicii autohtone, a fost de natură să inhibe spiritul critic și să întunece luciditatea activă. Poate că sfârșitul fericit al acestei stranii perioade, atât în plan personal, cât și la nivel statal, a anulat perspectiva diferenței. Vasile Cancicov, de pildă, care a avut neșansa de a petrece cei doi ani de război în Capitala ocupată de germani, ne-a lăsat două masive volume de memorii, scrise în vâltoarea timpului respectiv și din paginile cărora răzbat multe reflecții amare și multe reproșuri îndreptățite la adresa clasei politice românești, în special a guvernanților. Nimic din toate acestea nu se poate regăsi în rândurile scrise de Grigore Pricopiu.

Fără a intra în universul speculațiilor contrafactuale, nu se poate să nu luăm în seamă că România avea și alte opțiuni în aceasă perioadă, la fel de legitime. Așa cum scria Lucian Boia, neutralitatea până la final putea o fi o soluție, care ar fi găsit țara noastră cu o armată intactă la finalul conflictului și cu aceleași revendicări naționale. Oricum, Basarabia s-a unit cu România în acele condiții extrem de dificile, nu ar fi făcut-o și altfel? În fond, așa cum susține istoricul bucureștean, mai contează și viața fiecărui om în parte, nu numai idealurile naționale. Or, România a sacrificat sute de mii de vieți, multe ca urmare a incompetenței și lăcomiei administrației în genere, în condițiile în care rezultatul putea fi același. De asemenea, trimiterea parlamentarilor români în Rusia, de pildă, pare o decizie stupidă și fără nici un fundament logic, la fel cum a fost trimiterea celei de-a doua tranșe a tezaurului românesc. Nu era nevoie de un lider vizionar, ci doar de unul atent la context, pentru a observa spre ce se îndrepta Rusia și care puteau fi consecințele unor astfel de hotărâri. Procopiu nu are aceste dileme, nu pune nimic la îndoială, poate cu excepția antisemitismului său cel puțin latent care este vizibil printre rânduri, ci doar constată, de altfel nu cu prea mult talent. Așa cum observa un alt recezent al cărții, Codruț Constantinescu, lucrarea memorialistică scrisă de Procopiu nu are valențe literare. Într-adevăr, sub pana unui alt autor, fenomenele prezentate fugitiv în carte ar fi putut fi descrise mult mai bine și analizate mai profund. (de pildă, situația din Rusia înainte și după izbucnirea revoluției din 1917). În schimb, frazele sunt telegrafice, fără a percuta, iar comparațiile sunt deseori repetitive. În mod cert, pe de altă parte, orice mărturie istorică este prețioasă prin însăși existența sa, ceea ce trebuie remarcat și în cazul acesteia, dincolo de scăderile sale de formă. Totuși, așa cum am subliniat, dincolo de episodul propriu-zis al exilului parlamentarilor români, chiar și fondul îmi pare a fi grevat de un soi de inabilitate istorică. Rândurile de final vin să întărească această concluzie, întrucât ele reflectă fidelitatea neștirbită a autorului față de Brătianu și politica lui:

„Ajuns la Iași, scrie Procopiu, constat că aceeași opinie publică, pe care cu drept cuvânt, în discursul ce ținusem la senat, în ultima sesiune înainte de război, o calificasem ca anonimă și nerecunoscătoare, care îndemnase la război, cu orice preț și cât mai neîntârziat, cerea acum socoteală guvernului Brătianu, așa cum prevăzusem, pentru ce a intrat în război. Mulți, foarte mulți erau aceia care, uitând ceea ce susținuseră înaintea războiului, sau trecând peste ele, acuzau guvernul Brătianu, spunând că el era dator să n-asculte de o opinie publică rătăcită, care nu era în măsură să cunoască nici pregătirea noastră diplomatică, nici pe cea militară; ci să facă așa cum constata el, care era în curent cu toate, că este interesul țării. Desigur că era în această pretenție ceva exact, anume că un guvern nu trebuie să se pună la adăpostul presiunii opiniei publice pentru a justifica acțiunea sa într-o chestiune care interesează soarta însăși a poporului pe care-l guvernează.”

În memoriile sale, Ion Ianoși povestește despre atacul aerian întreprins de aviația aliată asupra Brașovului, în 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial. Pentru că era duminica Paștelui, locuitorii ieșiseră în număr mare pe străzile orașului și au fost luați prin surprindere de bombele căzute asupra lor, alarma aeriană fiind declanșată concomitent cu lansarea acestora. Mai târziu, s-a aflat ce se întâmplase: paznicul sirenelor de alarmă se îmbătase cu ocazia sărbătorii și s-a dovedit incapabil să le declanșeze înaintea atacului. Acel paznic aflat sub influența alcoolului îmi pare a fi metafora cea mai potrivită pentru a descrie România în timpul primului război mondial.

Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii de Grigore Procopiu