Anatomia unei revoluții în era tehnologică

«Revoluția nu va fi televizată. Revoluția nu va dată în reluare, fraților. Revoluția va fi live.”, declara profetic Gil Scott-Heron în 1971, lucru care s-a adeverit după 2000 încoace. După cum Moisés Naim a explicat în cartea End of Power, tehnologia, împreună cu globalizarea și tendințele economice, au făcut ca „puterea să fie mai ușor de obținut, dar mai greu de folosit sau de păstrat”, ceea ce ne aduce în fața dilemei actuale. Acum știm cum să revoluționăm, dar nu avem încă o formulă clară pentru a elimina decalajul dintre perturbare și legitimitate.»

În fața aceleiași dileme era și Doctorul Paul Proteus, protagonistul nuvelei Pianul mecanic de Kurt Vonnegut, un tânăr inginer, încearcă să se împotrivească sistemului din care face parte, tânjind după lumea simplă de dinaintea supertehnologizării, acum peste 60 de ani în urmă. El devine un actor al schimbării, cap de afiș al revoluției, ca odată realizată, acesta să exprime profetic:

„ – Dumnezeu să ne ajute… Dacăamînvins, înseamnăcăacumîncepece-i mai greu”.

Pentru că revoluția, a fost cedată de bună voie, celor împotriva căror au luptat. Pentru că, de fapt, a fost un exercițiu de schimbare a proprietarilor puterii și nu a sistemului.

Cartea fost publicată în 1952, iar acțiunea are loc în viitor, cândva după încheierea celui de-Al Treilea Război Mondial, când – în numele eficienței –, oamenii, inventează din ce în ce mai multe automate care să le preia aproape toate sarcinile. Această mecanizare generală creează conflicte între clasa superioară bogată – inginerii și managerii care conduc societatea – și clasa inferioară, ale cărei abilități și scopuri în societate au fost înlocuite cu mașini. Primii sunt plictisiți, ultimii aproape disperați, și, iată, așa se naște revoluția.

Înainte de a fi revoluționar, Paul Proteus era un fiul sistemului, moștenind intelectul, dar și banii tatălui său, unul din arhitecții societății postrevoluționare, soț nefericit, cu prea mult timp la dispoziție și fără identitate. Plictisit și ocazional, empatic, el își caută la cei 35 de ani, sensul vieții.

„La zece ani după război – după ce bărbaţii și femeile se întorseseră acasă, după ce revoltele fuseseră înăbușite, după ce mii de oameni fuseseră întemniţaţi sub incidenţa legii antisabotajului – doctorul Paul Proteus mângâia o pisică în biroul lui. Era cea mai importantă, cea mai strălucită persoană din Ilium, managerul Uzinei Ilium, deși nu avea decât treizeci și cinci de ani. Era înalt, slab, nervos și brunet, iar aspectul plăcut și blând al feţei sale lungi era deformat de niște ochelari cu rame negre. Nu se simţea important sau inteligent în momentul acela și nici nu se mai simţise astfel de câtva timp. Principala lui preocupare în clipa aceea era să se asigure că pisica era mulţumită în noul său mediu.”

El se alătură societății secrete „Societății Cămașa Fantomei”, acolo unde, alături de prieteni vechi sau noi, să scape de problemele „care l-au făcut să-i pară rău să fie în viață” și pentru „puțină agitație”.

„Societatea Cămașa Fantomei era doar o denumire convenabilă și dramatică pentru un grup de afaceri, o denumire ale cărei rădăcini istorice îi interesau în principal pe Lasher și pe discipolul lui, Finnerty, care se întrețineau cu comentarii sofisticate despre insuportabilul status quo. În rest, comentariile simple și resentimentele personale erau suficiente motive pentru a se alătura oricărei cauze care promitea o schimbare în bine. Promitea o schimbare în bine sau, își amenda Paul gândul dupa ce privi în ochii câtorva, promitea puțină agitație, ca variație.”

Unul din principalii idoli ai lui Paul aici, este Lasher, un fost preot, om a lui Dumnezeu, traficant de simboluri, pentru care revoluția este oportunitatea perfectă de a studia limitele umane, de a face din aceasta un simbol și de a muri în numele acestuia. Avid dușman al mașinilor, acesta spune:

„Mașinile sunt practic toți cei care au fost bărbații albi pentru indieni. Oamenii descoperă că, datorită modului în care mașinile schimbă lumea, tot mai multe valori vechi nu se mai aplică. Astfel, ei nu au altă soluție decât să devină mașini de mâna a doua.”

Finerty este mentorul, inginerul carismatic și caustic, pentru care revoluția a fost șansa de a se răzbuna pe societatea care, fără geniul său ingineresc, nu l-ar fi considerat decât un neadaptat cu frică de apă și săpun.

„Finnerty fusese intotdeauna șocant de neglijent cu toaleta lui și unii dintre supervizorii mai pretențioși de pe vremuri nu puteau să creadă că un om cu uluitoarea lui competență arăta atât de neigienic. Din cand în când, irlandezul înalt și slăbănog îi surprindea pe toți – de obicei între lungi perioade de muncă – făcându-și apariția cu obrajii strălucind ca niște mere de ceară și cu pantofi, ciorapi, cămașă, cravată și costum noi – și probabil și lenjerie de corp nouă.”

Profesorul Von Neuman, un alt arhitect al revoluției, joacă roluri, schimbă destine, opinii, este tată, prieten, profesor, proletar sau coleg de pahar, în funcție de mască, sau experimentul social al zilei.

„Să se știe, repeta von Neumann. Și el părea împăcat. Pentru el, revoluția fusese un experiment fascinant, își dădu seama Paul. ÎI interesase mai puțin să ajungă la sfârșitul premeditat, ci mai degrabă să vadă ce se va întâmpla, în condițiile în care începuse.”

Ceea ce-i reușește lui Vonnegut este să descrie micile mari nenorociri cu umor și ironie fină „în pofida circumstanțelor, sau mai degrabă, din cauza lor”. Ironic, Doctorul Proteus este părăsit de soție, pe care voia el s-o părăsească. Ironic, acesta joacă rolul unui idiot util, sau a unui fals Mesia, rol care îi este profund antipatic, dar vorba lui Lasher, misonarul : „Zâmbește, doctor Proteus – acum ești cineva, cum era și bătrânul tău.” Ironic, toți se tem să moară uitați, dar vor fi pierduți în istorie, pentru că timpul niciodată nu a fost personalizat. Țineți minte numele vreunui indian, a vreunei căpetenii a pieilor roșii?

E amuzant cum serviciile secrete sunt mobilizate din cauza unui stejar vandalizat de o femeie înfuriată. E aproape comic să vezi bărbați care se întrec la cine bocește mai tare de dragul simbolului mort (care nu e mort, dar probabil nu va mai face ghinde). De altfel, toată nuvela este presărată de astfel de momente, în care plânsul se îmbină cu râsul, dar și o bănuială care nu-ți dă pace pe parcursul celor 335 pagini: cine a fost Kurt Vonnegut? Un clarvăzător? Un extraterestru care își împarte planurile pentru experimentele sociale din viitor?

Pentru că, într-un exercițiu superb de imaginație, Kurt Vonnegut a reușit acum 66 ani să ne descrie anatomia unei revoluții în era tehnologică, iar rezultatul, cu mici excepții, e tras la indigo cu realitatea noastră digitală. El începe nuvela Pianul Mecanic cu un cuvânt înainte aproape profetic, dar care ar fi fost la fel de potrivite pentru un sfârșit la apex:

„Personajele sunt modelate după persoane încă nenăscute, sau poate sugari, acum, când se scrie această carte. Este vorba mai ales despre manageri şi ingineri. În acest moment al istoriei, anul 1952 d. Hr., vieţile şi libertatea noastră depind în mare măsură de talentul, imaginaţia şi curajul managerilor şi inginerilor noştri şi sper că Dumnezeu îi va ajuta să rămână în viaţă şi liberi. Dar această carte este despre un alt moment din istorie, când nu va mai exista război şi…”

„Pianul mecanic” de Kurt Vonnegut