Când Statul este ceva mai mult decât o Femeie! Dar este la degetul ei…

Poate mai mult ca niciodată un roman istoric clasic, în cele mai multe componente ale „regiei” sale, mi-a lăsat gustul sălciu al deşertăciunii. Crime, chiar omorârea propriilor copii, doar pentru ce? Pentru eternitatea unui nume, pentru o glorie efemeră? Sau setea de supravieţuire, transformată, prin fermentare, în sete de putere?

Unde este adevărul unei vieţi devenite legendare, dar care s-a frânt aproape nefiresc de uşor? Uşurătatea fiinţei umane, până la urmă, cât cântăreşte în talgerul istoriei… sacrului?

Avalanşa de asasinate politice, prinţii posibili moştenitori (şahzadelele: cartea aproape că începe cu asasinarea prin sugrumare a tuturor celor 19 fraţi ai noului sultan, Mehmed al treilea, care urca pe tron la 22 decembrie 1603) şi vizirii fiind în topul celor omorâţi, tot felul de oameni de încredere care ajung degrabă daţi… neîncrederii Morţii, campaniile militare, molimele, cutremurele, incendiile, răscoalele, cele mai multe, evident, înăbuşite în sânge, toate, mai toate acestea schiţate, cu câteva excepţii, exprimă, probabil, şi o anumită filozofie asupra istoriei din partea scriitoarei Solmaz Kâmuran.

Sau încearcă, estetic, să exprime grozăvia speciei noastre care parcă doreşte iarăşi, în ultimii ani, să arate Raţiunii cât de puţin importantă este şi a fost de-a lungul timpului!

În traducerea muncită, inspirată a doamnei profesor Margareta Aslan şi a domnului profesor Călin Felezeu (care însufleţesc, printre altele, Institutul de Turcologie din Cluj-Napoca, fiind amândoi împătimiţi de cultura, civilizaţia şi spiritualitatea turcă, dar şi de cea a popoarelor turcice), romanul lui Solmaz Kâmuran, care nu este deloc la primul roman istoric, nu „filosofează” precum am început eu această prezentare de carte. Sunt pagini încărcate de un anume lirism, se strecoară şi meditaţia, dar spiritul vechilor cronici istorice, pastişat cu graţie de S. Kâmuran (şi cu iscusinţă de traducători, domnul Călin Felezeu fiind şi doctor în istorie, cu specializarea chiar în Istoria Imperiului Otoman, aşadar turcolog din toate punctele de vedere, predând şi istoria Islamului, specializat fiind şi în paleografia turco osmană), învinge şi romanţarea.

În ceea ce priveşte… Adevărul, în momentul în care rivala lui Kösem, sultana Mahfiruz moare, după o ultimă întâlnire, de împăcare, cu eroina principală, un mic paragraf de la pagina 196 este lămuritor, fiind oarecum punctul în care personalitatea fostei Anastasia, născută pe o insulă grecească sub administraţie veneţiană, Tinos, răpită de piraţi şi cumpărată pentru plăcerile sultanului, capătă accente malefice, din setea pentru supravieţuire, în ultimă instanţă instinctivă, atât pentru ea, cât şi pentru copiii ei:

„Chiar dacă acum Kösem ştia tot adevărul, a preferat să nu spună nimic şi să lase lucrurile aşa cum erau. După cum îi spusese şi lui Mahfiruz, lăsase totul în urmă, într-un trecut ce nu mai putea fi schimbat. Ceea ce conta acum era ziua de azi şi cea de mâine…”

Mahfiruz, şi ea grecoaică la origini, o femeie frumoasă, cum altfel?, dar mult mai puţin inteligentă decât Kösem, nu degeaba romanul stă sub semnul jocului minţii, şahul, pe care Kösem îl ştia bine învăţându-şi şi sultanul, mult prea iubitul Ahmed, aşadar, Mahfiruz, cam iute la mânie şi gelozie, ajunge să sufere cumplit, fiind marginalizată, în urma comploturilor şi asasinatelor unor apropiaţi ai lui Kösem, printre ei numărându-se şi un francez, Antoine, castrat, devenit Sandal (de la esenţa de santal), îndrăgostit de Irina, prietena cea mai bună a lui Kösem, răpită în acelaşi timp cu ea…

Antoine, deşi „secundar”, este unul dintre cele mai bine creionate personaje, prin amestecul de bine şi de rău pe care acesta îl putea face, în pofida înfăţişării angelice. Câteva dintre faptele lui vor fi cele care vor duce la marginalizarea lui Mahfiruz, dragostea posesivă pentru Irina, cea „re-botezată” Nevnihal, ducând la exasperarea acesteia, care îi destăinuie lui Kösem „adevărul” în ceea ce priveşte nevinovăţia rivalei în ceea ce priveşte otrăviri şi tentative de otrăvire care vor duce, de pildă, la moartea unei sultane rivale lor, Fatma…

Sultanul Ahmed avea băieţi de la toate cele trei, Kösem îi va iubi pe toţi aceştia, îi va învăţa… şah, evident, unii vor înţelege mai bine regulile, alţii nu, cert este că, într-un fel, nu raţiunea, ci parcă teroarea, spaima, lăcomia, nebunia par să domnească prin urmaşii lui Ahmed, cărora Kösem le va fi, în măsura posibilităţilor şi conjuncturilor, sfetnic…

Este o lume de o instabilitate „politică” înfiorătoare, Kösem „prinzând” domniile lui Ahmed, Mustafa cel Nebun, Osman, Murad al IV-lea, fiul lui Kösem, urcat pe tron la 11 ani, în 1623,(Ahmed preluase puterea la 14 sau 13, vârstă pe care o avea şi Anastasia când s-au cunoscut: văzând adolescenţii vremurilor noastre te îngrozeşti un pic când te gândeşti că ei guvernau, cu ajutor, dar, şi sub „povara” capriciilor lor un ditamai Imperiul!), apoi Ibrahim, tot fiul lui Kösem, şi el un pic „luat”, şi Mehmed, un nepot… Vizirii erau schimbaţi aproape ca şosetele, de obicei condamnaţi degrabă la moarte, diplomaţia se îmbina cu mârşăvia, promisiunile erau deseori neonorate, politica internă încerca să se sincronizeze cu… politica externă, Imperiul intră într-o fază de stagnare, jucându-se… şah cu marile puteri ale vremii (diplomatic sau militar): Persia, Veneţia, Austria, Anglia, Franţa, Polonia…

Relaţional-narativ se pune accentul pe perechile Ahmed-Kösem şi Kösem-Murad. O romantică poveste de dragoste mai este aceea dintre Irina şi Rüstem, unul dintre piraţii care le răpesc pe cele două din Tinos, care se vor regăsi mult mai târziu, vor avea şi copii, trei fete, dar pe care şerbetul puterii – nu ştiam că şerbetul este şi o băutură! – îi va despărţi dramatic dar şi poetic, Solmaz Kâmuran alegând o soluţie interesantă pentru a arăta contrastul dintre o viaţă liniştită, măcar aparent, şi una în care toate legile sunt date în egală măsură de setea de putere şi de supravieţuire cu orice preţ!

Într-un fel, ca în orice carte bună, este vorba despre… viaţă, despre alegeri pe care le poţi face sau nu.

„Viața e ca o bocceluță plină de înfruntări și de contraste, un amestec de miracole și speranțe. Nașterea și moartea, fericirea și tristețea, sănătatea și boala, bogăția și sărăcia, puterea și slăbiciunea, mila și cruzimea, iubirea și ura… Toate lucrurile frumoase își au și neîmpăcările lor.” (p.260)

Scriitoarea îi acordă Irinei o şansă… Din acel twister necruţător al Puterii, la rugămintea Irinei, după ce Rüstem, soţul, este ucis, Kösem o trimite, împreună cu cei trei copii înapoi, Acasă, pe insula porumbeilor, Tinos: imaginea de final a cărţii o prezintă ca pe „o femeie cu ochi albaştri, cu bucle aurii şi nu prea tânără” care stătea

„şi se uita de pe insula Tinos înspre Marea Egee.

Valuri înspumate se spărgeau de stâncile negre sclipitoare.

Soarele călduţ de iarnă…

Sutele de porumbei ce dădeau din aripi pe bolta cerului albastru…

Şi râsetele cristaline, pline de fericire ale nepoţilor ei ce alergau în grădină…

Zâmbi şi rosti în şoaptă: «Aceasta trebuie să fie fericirea»”

Nu întâmplător scena este redată imediat după uciderea eroinei principale, cea care dă şi numele cărţii. Un cititor neatent ar putea crede că o veche credinţă, aceea că imediat după moarte te duci unde ai fost cel mai fericit, chiar se împlineşte… Dar Kösem nu era blondă. Dar „scena” ne duce cu gândul la momentele când Kösem, mama Kösem, împreună cu copiii săi şi cu sultanul Ahmed, sunt împreună, jucându-se sau plimbându-se prin grădini, când Fericirea chiar se simţea, chiar şi prin cuvintele unei ficţiuni!

Şi înţelegi că se merită! Dar… cum s-ar putea păstra acele momente?

Fascinante paginile în care iubirea dintre copil, Murad, şi mamă, Kösem, începe să fie umbrită de jocul de umbre-demoni ai puterii, de după momentele în care hotărăşte să-şi ucidă fraţii…

Parcă am fi într-un joc fantastic de oglinzi, în care se repetă la infinit un şir de crime: parcă numai cu câteva pagini mai devreme Osman, sfătuit sau nu de un alt personaj cheie, neamintit până acum, dar care se prezintă încă de la prima pagină, sultana Safiye, bunica lui Ahmed, începe să-şi ucidă fraţii… Cain şi Abel la infinit!

Kösem „prinde” în timpul vieţii sale „în captivitate”, cum scriam mai sus, şase sultani: Ahmed I, căruia îi este consoarta favorită (hasekî), Mustafa I, Osman al II-lea, Murad al IV-lea, Ibrahim I și Mehmed al IV-lea. Doi dintre ei, Mustafa şi Ibrahim, fiind nebuni mai mult ca sigur… Murad şi Ibrahim i-au fost fii, pe primul ajungând, la un moment dat, să-l condamne chiar ea la moarte, prin acord tacit. Cu Ahmed mai avusese şi patru fete plus un alt băiat, Kasîm, executat la ordinul lui Murad, ca să nu socotim şi pierderile premature de sarcină sau morţile de nou născut… Destinul hotărâse ca prin jocul complicat al palatului şi al haremului o femeie să controleze unul dintre imperiile care contau atunci în lume! Eunuci albi, eunuci negri, viziri, ieniceri, spahii, amirali ş.a.m.d., toţi sunt piesele de şah ale Anastasiei, fata frumoasă cu şuviţe de păr castaniu-roşcate, care va deveni, după convertirea sa la islam, Mahpeyker (tradus liber printr-o raportare la basme şi poveşti, „Rază de lună”), dar mai ales va deveni prea cunoscuta Kösem, adică „lidera”, „conducătoarea”… Viaţa care ne călăuzeşte… Sau, exagerând, Luna care ne călăuzeşte în întunericul de basm al vieţii!

La urma urmelor, pentru cine nu a recitit… poveştile clasice în ultimul timp, adică după prima tinereţe, sic, va fi surprins să vadă câtă asemănare este între cruzimile din basme şi poveşti şi cele din… istoria propriu-zisă! De aici un personaj care devine din Albă ca Zăpadă aproape regina vitregă, cu subtilităţi psihologice pe care Solmaz Kâmuran le-a surprins cât a putut de bine, şi cu siguranţă în „traducerea” personajului feminin un rol important, deosebit l-a avut şi doamna profesor Margareta Aslan, acum la al doilea doctorat în domeniu.

Deşi nu ocupă un loc important în construcţia întregului roman, cărţile şi fenomenul cultural, în general, au momente cărora le sunt dedicate mici omagii: prima oară când o întâlnim pe Anastasia, Kösem de mai târziu, o întâlnim într-o bibliotecă:

„În vreme ce soarele de martie se juca de-a v-aţi ascunselea cu norii, razele lui calde mângâiau jucăuş cărţile groase de pe rafturile bibliotecii ce acopereau pereţii de piatră, ca într-un joc de lumini şi umbre. Şi, dintr-o dată, titlurile cu litere aurite de pe cotorul cărţilor au început să strălucească, pentru ca mai apoi, într-o clipită, totul să redevină întunecat… La un moment dat, o rază puternică s-a răsfrânt asupra icoanei Fecioarei Maria ca o lumină sfântă. O fi fost aceasta o minune?” (p.16)

Înainte de a fi răpită, Anastasia află de la părintele Marco, care o crescuse după moartea părinţilor, că o altă femeie „aleasă”, Caterina de Medici şi-a ucis copilul punând otravă pe colţurile paginilor cărţii pe care o citea. În acelaşi joc ucigaş al oglinzilor dintre lumea noastră şi infern, peste ani, Kösem îi va dărui prin interpuşi lui Murad, fiul mult iubit, după ce acesta îi dăruieşte mult dorita cetate a Bagdadului, „Principele” lui Machiavelli, cu paginile otrăvite, dovedindu-se că se poate omorî şi din iubire!

Mai mult, întorcându-ne acum în timp, prima întâlnire dintre Kösem şi Ahmed, el alintând-o cu numele de Mahpeyker, are loc în bibliotecă!!!

Suntem invitaţi şi la serate literare, cunoaştem şi un poet, Nefi, căruia Adevărul îi va aduce sfârşitul prematur; mai cunoaştem şi doi inventatori din stirpea lui Leonardo da Vinci: Hezarfen Celebi, omul zburător, şi Lagari Hasan Celebi, săltător printr-o inedită ghiulea rotitoare către ceruri străine, prilej de a ne informa despre mentalitatea epocii, despre conflictele dintre islamul tradiţionalist, ca să-i spunem aşa, şi ştiinţe!

Pagini aparte sunt rezervate istoriei construcţiei Moscheii Albastre, Moscheea ahmediană, „rivala” sfintei Sofia, construite de către sultanul Ahmed, probabil cele mai celebre construcţii religioase din Istanbul, pentru turişti, care Ahmed, printr-o ironie a filosofiei culturii, devine un fel de meşter Manole… administrativ, murind la câteva luni după „inaugurarea” ei…

În ultimă instanţă, pentru un necunoscător al lumii otomane, avem un roman care ne introduce într-o lume a misterelor din totdeauna ale vieţii care crede în Putere, fiind „martori” la multe întâmplări care se întâmplau şi pentru prima oară în istorie:

„Osman îşi dorea soţii legitime… Patru soţii, aşa cum permitea legea musulmană, iar acestea trebuiau să fie fiice ale înalţilor funcţionari de la Palatul Imperial. Aşa ceva nu se mai pomenise în Imperiu. Era foarte periculos şi împotriva legislaţiei dinastiei otomane. O înrudire cu înalţii funcţionari puternici şi influenţi, prin căsătorii realizate cu odraslele acestora, ar fi adus amestecul acestor familii în treburile de stat şi chiar putea să le încolţească în minte gândul unei înstăpâniri pe funcţiile de vază şi chiar pe tron. Viitorul dinastiei otomane nu putea fi asigurat decât de femeile singure, de aşa numitele cariye, care erau rupte de familiile lor. În afară de Soliman Legiuitorul nici un sultan nu mai încheiase o căsătorie cu vreo cariye. Sultana Mahpeyker Kösem a fost singura cariye devenită soţie legitimă. Şi aici era marele necaz…” (p.202)

Când Murad preia tronul, tot pentru prima oară în istorie, aga ienicerilor şi aga spahiilor renunţă la banii ce li s-ar fi cuvenit prin înscăunarea sultanului. (p.210) Faptul că „bailul” (un fel de ambasador administrator al cartierul veneţienilor) o considera pe Kösem „cea mai inteligentă femeie din Imperiul otoman din toate câte au fost şi până în vremea lui” ne spune altfel cu cine am avut de-a face în istoria… lecturilor noastre, iar dacă mai spunem că tot pentru prima oară un sultan, tot Murad, va pune ca un şeic al Islamului să fie ucis, vom înţelege poate şi mai bine epoca pe care a încercat să o prezinte o scriitoare, prin sufletul şi inima, ca să nu spunem sângele aprins al unei femei celebre, rivala întru eternitate a lui Hürrem, soţia lui Soliman.

Stagnare şi criză, pentru Imperiu, dar nu şi pentru sufletele oamenilor prinşi în păienjenişul atât de fragil al vieţilor lor, pe care Demonii Puterii joacă şah şi iubire. Toate felurile de iubire pentru amintirea unor fărâme de fericire!

Kösem. Şerbetul puterii are gust de sânge de Solmaz Kâmuran