Dan Doboş nu mai are nevoie de nicio prezentare, cu siguranţă! Cea mai nouă carte a sa ar avea, însă, voie, probabil, măcar la vreo şapte prezentări, din diverse unghiuri de vedere: antropologic-umanitar, estetic, din punct de vedere al purităţii artelor, erotic, şi nu pentru că dragostea ar fi o… intoxicaţie, ori pentru că i s-ar căuta formula matematică, din perspectiva deixisului spaţial şi a celui temporal, implicând geopolitica, dar şi spaţio-politica (universul sau multiversul său cunosc şapte civilizaţii extraterestre), gastronomico-filosofic (ultimul text, „Zahanaua Şapte stele”, este o bijuterie culinară, cu toată satira implicată!), psihologic (Dan Doboş chiar scrie cu sufletul, indiferent pe ce hard l-ar avea salvat, şi din perspectiva alternativelor religioase ale viitorului cât mai apropiat), chemo-neurologic, în ultimă instanţă, aproape liric, putându-se considera că „eu 2.0” este ciorna la… „formula perfectă a iubirii imposibile.”
Îndrăzneşte să scrie cele de mai sus un obscur angajat al Institutului Johnson, nu prea dus pe la acturve ( nişte perfecţioniste ale celei mai vechi meserii din lume), Institutul (oare de la Ben Johnson citire?) fiind „cea mai reputată instanţă de apreciere a sinteticităţii unui act de creaţie, a autenticităţii ei”, institut intrat astăzi în ilegalitate, şi din cauza întâmplărilor relatate de Dan Doboş în al treilea text, „Corsetul Julietei”, unde se mai aduc nişte lămuriri:
„Institutul Johnson era o denumire ceva cam pretenţioasă pentru grupul de patru experţi, conduşi de mine, care făcea analizele reprezentaţiilor clasice de teatru. Eu eram însă singurul prezent efectiv în sala de spectacol. (…) Aşa că eu eram Johnson. De la Institutul Johnson, al cărui cel mai mare secret era acela că enunţam întotdeauna verdicte privind exclusiv reprezentaţia în sine. Puls, transpiraţie, feromoni, tremur al mâinilor, encefalograme… le aveam pe un ecran mic în ochelari, dar le ignoram cu graţie. Deşi nu am greşit niciodată, probabil că o mare parte a credibilităţii mele s-ar fi topit dacă directorii de teatre ar fi ştiut că ignor imaginile derulate constant în colţurile lentilelor ochelarilor mei de modă veche.
Cum făceam? Dintotdeauna am privit oamenii şi nu actorii. Le cercetez trecutul, încerc să înţeleg ce anume îi motivează şi, mai ales, nu uit niciodată că în pofida a ceea ce ne place să credem despre noi înşine, rămânem doar nişte automate biologice angrenate în cel mai complex dans nupţial din univers.” (p.75)
Cert este că naratorul, Harold Johnson, avea şi câte un interes pur material, dar nu numai: „Ştiam că, după ce certificasem autenticitatea jocului actorilor, biletele aveau să fie chiar mai scumpe decât la premieră şi că băgam în buzunarul proprietarului teatrului, M. Goldenberg, milioane de eurodoli. Din care, o parte însemnată se întorcea la mine, de fapt la Institutul Johnson…” (p.74)
În spatele naratorilor mai mereu îl suspectăm pe personajul scriitor Dan Doboş, ca să spunem aşa! Cert este că avem nu mai puţin de şapte, câte povestiri sunt, plus… misterioasa Cassandra, care apare, mai mult sau mai puţin, în toate textele!
În calitatea, vorba vine, de reprezentant al secţiei rezervate literaturii, care caută „romanul perfect”, („Opera perfectă!” este deviza Institutului Johnston) într-un fel ca şi scriitorul din textul care dă titlul cărţii, împreună cu secretara sa,… Cassandra, vom încerca, fără a deveni… plicticoşi, pardon, suspecţi şi noi, să stabilim gradul de autenticitate, de plenitudine al creaţiei lui Dan Doboş, cât de mult este el Cassandra şi cum a reuşit el (sau nu) să ascundă acest tertip, de fapt această realitate şi, hai să nu ne mai ascundem, să alungăm suspiciunea care planează asupra… scriitorului sau scriitoarei, secretarei răpite virtual, deoarece, strecurat în viitor, scriitorul, oricine ar fi el, lasă cărţi şi indicii, implicit, despre un trecut care ne priveşte pe toţi, în condiţiile în care în acel trecut s-a stabilit că „pătrunderea neautorizată în interfaţa neuronală a unei persoane era asimilată violului,” (p.106), iar criminalistica urmăreşte acum cu mult mai multă înverşunare asasinii de suflete decât cei care au omorât trupurile…
Mai exact, Dan Doboş 2.0 este suspectat că l-a înlocuit definitiv pe primul şi inegalabilul Dan Doboş, autorul Trilogiei „Abaţia”! Şi „eu 2.0” nu e decât prima manifestare a virusului literar „Literatură la ultima vedere”, prima holocarte din viitor, care ajunge, evident, inexplicabil, atât în trecut, cât şi în alt viitor…
Desigur, finalul celui de-al patrulea text, „Orbitaliner 12C”, poate aduce câteva lămuriri, precizând că este vorba de relatarea unei curse obişnuite a unui avion orbital, cu care un chemo-neurolog, George Stapper, din Ameropa, spera să scape de posibilii urmăritori din Ruschindia, după eşuarea unui experiment prin care se încerca… managementul dragostei („Era foarte important să le spun superiorilor mei ce se întâmplase cu ceea ce eram convins că va fi fost ultima colaborare ştiinţifică dintre cele două blocuri statale care dominau Pământul.”, p.114), cursa transformându-se într-o aventură unde Cassandra, sau, dacă vreţi, un alt avatar de-al ei, deşi nu este foarte corect spus, îşi dezvăluie câte ceva din taine. Dar iată finalul acela:
„Astăzi se lansează holocartea mea Orbitaliner 12 C. E o evocare a trăirilor pasagerilor, completată cu câteva interviuri. Don şi Clara Armcrane, tinerii care au făcut dragoste lângă mine, bunii mei prieteni, au canalizat eforturile micii lor edituri pentru ca totul să iasă perfect. Chiar şi aşa însă mi-au refuzat titlul iniţial: Dragoste la ultima vedere.
-N-are nicio semnificaţie, nu se regăseşte în text, mi-a zis zâmbind încurcat Don în seara când am predat textul. Nu am găsit nicăieri vreo remarcă în măsură să ducă măcar cu gândul la… Bun, se poate ca titlul să fie o glumă la adresa spectacolului involuntar pe care l-am oferit noi…
L-am bătut uşor pe umăr şi am sorbit lung din paharul de whisky. Cred că intuiau că are legătură cu Cassandra, dar s-au prefăcut că nu ştiu. Fiindcă eu, aşa cum m-a sfătuit femeia pe care o voi iubi intoxicat până la sfârşitul vieţii mele, am făcut ceea ce trebuie şi nu ceea ce simt, trecând sub tăcere lucruri care nu ar fi ajutat pe nimeni.” (p.131)
În viitorul cărţii realului Dan Doboş se va trăi mai mult, s-ar putea avea legal cinci soţii, n-am înţeles dacă toate în acelaşi timp, dar mai sigur, poate nu, realul scriitor a făcut şi ceea ce trebuie, dar şi ceea ce simte, cert este că nu-şi face prea multe iluzii asupra viitorului omenirii în general, al artei şi literaturii în particular: chiar dacă în viitor unui scriitor de succes i se va permite/ îşi va permite să-şi cumpere, din „patriotism” sau ce mai înţeleg unii din asta „o viaţă după moarte” (cum se întâmplă în primul text, intitulat chiar „eu 2.0”): „Guvernul îmi copia intelectul într-un fel de spaţiu virtual, iar pe lângă preţul destul de piperat pe care aveam să-l suport din contul bancar, trebuia să semnez acordul prin care mă puneam la dispoziţia Armatei în caz de război. Nici acum nu-mi dau seama ce anume aş fi putut face eu, mai exact copia mea pe 256 biţi, în cazul unui atac al gălbejiţilor. Nici măcar nu eram chemat eu să lupt, ci replica digitală a minţii mele de pacifist convins!
Cert este că m-am căpătat cu cea mai scumpă soluţie afterlife. Deşi i-am spus că nu mă interesează, ofiţerul a insistat să-mi explice că, de vreme ce alesesem un spaţiu imens de stocare, îmi puteam permite o matrice heptadimensională cu densitatea emoţională de patru, ceea ce îmi oferea 2401 nuanţe afective.” (p.6)
Să fie de ajuns un spaţiu imens de stocare pentru o iubire… afterlife? Un spaţiu pentru o matrice emoţională, afectivă similară… unui scriitor, un spaţiu care însă va semnaliza, la un moment dat, „not enough memory”?
S-ar putea spune că totul începe sau se termină, la propriu, pe 4 septembrie 2082: „Tot ce ştiu e că urmează să-mi trăiesc eternitatea într-o bulă în care timpul e oprit în anul 2082. În 2082 am murit.”
Cassandra, femeia ideală, secretara ideală, murise şi ea, de mai mult timp, detalii le veţi găsi, treptat, ca într-un puzzle, în (aproape) toate cele şapte povestiri. Încercarea de a o avea din nou lângă el, în noua viaţă, va fi încununată de succes?
„Cassandra a fost tot ceea ce mi-am dorit. A înţeles cu graţie dorinţa mea de a nu vorbi prea mult despre esenţa existenţei noastre. Scriam. O făceam mai bine decât îmi amintesc să fi scris vreodată. Ea continua să mă tempereze, îmi controla stilul şi avea grijă să nu ne abatem de la rutina zilnică a celor cel puţin opt ore de scris.
Serile ni le petreceam privind filme vechi, ascultând operă, dansând salsa într-un local deschis lângă barul vechi.” (p.48)
În menţionatul prim text, de unde sunt şi fragmentele de mai sus, Dan Doboş chiar îşi permite să se joace de-a… Dumnezeu, atât cât îi permite… memoria, deşi „Dumnezeu a avut probabil mai multă putere de calcul”, p.22. Sau, dacă vreţi, reinterpretează magistral, cât se poate în era informaticii, mitul lui Pygmalion, referinţele, aduse cu umor din condei, sunt şi din clasic, modern, dar şi din extrema prezenţă, de la prezent citire, cu toate gradele de gri ori de afecţiune. Cert este că Galateea pe care încearcă să şi-o recreeze, tot cu numele de Cassandra, îl nemulţumeşte de mai multe ori:
„Am înjurat vreo două zile. Nu era drept! Pe Dumnezeul lumii de unde tocmai plecasem nu îl trimisese nimeni la şcoală atunci când o crease pe adevărata Cassandră! Nu cred că trebuise să îi potrivească aminoacizii sau enzimele cu mâna, în cunoştinţă de cauză privind biochimia complexă a corpului feminin şi excelând în logica de-a dreptul extraterestră folosită adesea de femei. Nu cred că Dumnezeul acela trebuise să descrie în amănunt fiecare şuviţă de păr a vreunui om, fiindcă, dacă aşa ar fi fost situaţia, i-ar fi trebuit vreo patru secole doar pentru crearea junglei de păr creţ de pe capul Cassandrei. Şi, ca să fiu sincer, nici nu făcuse o treabă prea bună, fiindcă, aşa dragă cum îmi era, Cassandra avea şi o groază de defecte.” (p.29)
Spuneam despre „formula perfectă a iubirii imposibile”, expresie care apare în carte: toate cele şapte texte, diferite, dar unindu-se prin acest nume şi femeie, Cassandra, care apare, mai mult sau mai puţin, în forme diverse, dar în principal ca secretară de scriitor, dar şi actriţă de 13 ani, interpretând-o pe Julieta, iar în ultimul text este „una dintre puţinele conştiinţe umane transferate într-un mediu cibernetic”, toate şapte sunt schiţe ale unor poveşti de iubire, mai complicate sau nu, în care pot apărea şi alte poveşti de iubire sau, dacă vreţi, obsesii, cum este cazul Oonei, „o clonă maturată rapid, comandată de părinţii” unui personaj pentru a-l seduce pe acesta…
Cassandra, de fapt o muză a literaturii S.F., nu numai „femeia ideală pentru iubit de la distanţă” (p.173), marea dragostea fiind anticipaţia, subiecte fierbinţi fiind abordate cu dezinvoltură şi… poezie de cea mai bună factură, ca să nu vorbim şi noi de „epifanie ştiinţifică” ca la pagina 172. Peste trei pagini, când vine vorba despre teleportare, citim:
„Oare cel care pleacă este acelaşi cu cel care ajunge la destinaţie? Ecuaţiile mele indicau necesitatea trecerii originalului într-o stare în care existenţa aşa cum o cunoaştem noi nu poate fi nici negată, dar nici afirmată. Teleportarea nu e un lift mai rapid şi nici o vrajă. Implică energii, rearanjări de entropii… (… Nota A.G.S.: personajul are parte de un noroc fenomenal, reuşeşte să descopere formula magică, inventează teleportarea)
Dar oamenii? Cum poţi testa cu adevărat dacă un om care intră în emiţător e acelaşi cu cel care iese? (…) Am ştiut imediat că nu are nicio importanţă cine intră şi cine iese din instalaţia mea de teleportare. Chiar nu contează! Atâta vreme cât tu poţi simţi sfâşierea care mă chinuieşte pe mine la vederea lacrimilor ei, atâta vreme cât chimia, evoluţia sau Dumnezeu te fac să înţelegi, să cunoşti ceea ce ţi-am scris, înseamnă că teleportarea funcţionează. Atâta vreme cât vei privi la fel ca mine la banca de sub ulm, am reuşit. Nu contează dacă eşti de fapt persoana mea, dacă eşti o variantă identică, sintetizată din spuma cuantică, sau dacă eşti orice altceva, atâta vreme cât supravieţuieşte sentimentul atât de straniu şi de sofisticat al iubirii mele faţă de Cassandra.
Mă apropii de finalul epistolei mele. Nu ştiu ce să-ţi spun să faci, dacă simţi că nu o iubeşti pe Cassandra. Părerea mea este că, atâta vreme cât sentimentele de genul acesta vor muri în teleportor, tehnologia nu merită păstrată.” (p.176)
Este o scrisoare (acel text, al şaselea, „Banca de sub ulm”, de unde am citat mai sus), a inventatorului teleportării către ceea/cine ce presupunea el că ajuns „dincolo”, după experienţa propriu-zisă. O scrisoarea care încep aşa, protocolar:
„Dragul meu, dacă nu-ţi aduci aminte că ai scris tu însuţi rândurile astea, eşti liber să faci ce vrei cu instalaţia din care tocmai ai ieşit. Dacă îţi aminteşti că le-ai scris, dar nu o mai iubeşti pe Casandra, te rog să distrugi totul.” (p.161)
Cu siguranţă, dacă, după ce ai citit „eu 2.0” nu te-ai îndrăgostit de Cassandra, aşa cum ai păţit-o cu Clarisse McClellan din „Fahrenheit 451” (probabil Dan Doboş este cel mai ray bradburyan scriitor de pe la noi) sau cu eroina din „Solaris”, o iubire imposibilă cu totul şi cu totul aparte, dar îndrăgostirea nu are treabă întotdeauna cu dragostea, atunci poţi distruge „eu 2.0”. „E nevoie de un suflet ca să vezi splendoarea lumii” (p.160)
Aforismul de mai sus este din „Fata cu batic galben”, poate cel mai tarkovskiano-solarian text, înţeles ca omagiu indirect, deşi apare (şi) câinele negru din „Călăuza”…
Probabil ar mai fi multe de spus, inclusiv despre teoria timpului lui Massimo Milani (p.158, „proiecţie a cortexului uman, că e un fel de strălucire care radiază de la fiecare fiinţă vie, iar ceea ce numim realitate este de fapt lumina combinată a tuturor formelor de viaţă de pe Pământ.”), dar acest termen ne aduce aminte cât de important poate fi timpul pentru toţi, iar cronica de carte trebuie să aibă nişte limite, indiferent dacă lucrezi la Institutul Johnson, deoarece chiar şi pentru iubirile imposibile trebuie timp, mult noroc şi o Cassandră, pe care, se pare, Dan Doboş a avut-o. Indiferent dacă el, Scriitorul, este cel din „eu 2.0” sau nu:
„În fond, alcătuirea de algoritmi ce producea genul acela de literatură îmi aparţinea în toate felurile cu putinţă. Matricea emoţională era a mea, modificată doar de ecuaţiile pe care tot eu le scrisesem. Nu era deloc adevărat că nu puteam scrie în felul Cassandrei. Nu, fiindcă, de fapt, eu eram Cassandra, eu mă învârtisem în cuşca aceea până când mă reinventasem.
Toate întrebările astea mi s-au estompat însă atunci când am înţeles cât de singur eram cu adevărat. Tot ceea ce mă înconjura era expresia modificată a unei amintiri, a unui sentiment şi asta m-a făcut să mă simt strivit de propriul eşec. Avusesem ocazia să fiu un Dumnezeu mai bun decât cel al lumii în care mă născusem, dar eşuasem lamentabil.” (pp.52-53)
Bref, o carte care, dacă nu erai deja îndrăgostit de Cassandra, pardon, Dan Doboş, te va seduce cu siguranţă! O carte mai îmbătătoare decât un cocteil „Şapte stele”, cu un ultim strat distilat din lacrimi de unicorn de pe Li-Mark, poate chiar mai năucitoare decât posibilitatea de a fi „Ultimul marţian”, aşa se numeşte al doilea text din carte, să fii un fel de Christian Deux, fiu al unui Joseph şi al unei Mary, un fel de zeu sau un fel de superman, care aşteaptă un atac nuclear din partea Pământului…
Dar, gata, îndrăzniţi să fiţi imaginaţi de către Cassandra… Dan Doboş!
Dan Doboş, eu 2.0: 7 povestiri din universul DemNet, Editura Media-Tech, Iaşi, 2017