Monolog cu Iubirea…

… sau despre puterea de gravitaţie a sentimentului care nu este doar sentiment şi importanţa lui în ştiinţa sateliţilor

Iubirea e Una, Iubirea este Unul, nu poţi dialoga cu Ea… Dar de mii de ani poeţii încearcă… La fel şi Ada Carol, care se confesează elegant în acest al treilea volum al său!

„Cu delicateţe, discreţie, dar şi ironie” după cum scrie Monica Pillat pe coperta a IV-a, subliniind „Talentul de bijutier al artistei care face din suferinţe şi dezamăgiri giuvaeruri poetice de neuitat.”

În textul ce ţine loc de prefaţă un vrăjitor… o alintă pe tânăra scriitoare: „Cât scrii, o să fii bine… Scrisul e o vrajă prin care, cu rele şi cu bune,/ lumea e a ta şi are un singur înţeles.” (p.7)

Într-un fel, scriitorul dezvrăjeşte, de fapt, lumea şi apoi încearcă să o vrăjească la loc (din acest punct de vedere), fără teamă („Teama tulbură rosturile. Lasă-le să se aşeze… cursive, multicolore, ca într-un cântec pentru copii, ca un descântec!”, p.7), descântă… în trei părţi: „I. Poematica distractivă; II. Ritm şi melodramă; III. Suvenir dinlăuntrul ploii. Mai este şi o surpriză, de fapt chiar două: un epilog-poem şi un „Post-Scriptum: Din Jurnalul Alionei”, „Aliona” aducându-ne aminte, deloc întâmplător, de o carte de poezie care a făcut ceva vâlvă când a apărut, „Aliona” lui Ştefan Ciobanu, deloc întâmplător şi el, Ştefan Ciobanu! Sic! Dar Aliona apare şi în prima parte, şi în a doua…

Probabil deloc întâmplător şi eu lucram la un manuscris intitulat „Păsăroiul şi… spânzurătoarea”, când am descoperit cartea Adei Carol! E drept, există o bucurie (apropo de… „distractivă”) a scrierii… vieţii, asezonată cu un strop de resemnare „şi cu stil”, reale, chiar dacă auto-declarate, „anemia imaginară” nu are, într-adevăr, aripi, deşi păsările sunt agenţii secreţi ai cărţii-declaraţie: „Vine la mine o dată pe seară,/ cu aerul de artist scufundat în orbită./ Când mă satur de nori îmi croieşte/ o bluză din păsări…/ Noi nu suferim niciodată de anemie imaginară.”, p.13.

Desigur, recunoaştem cu toţii parafraza titlului romanului lui Gabriel Garcia Marquez, „Despre dragoste şi alţi demoni”, dragostea trece, desigur, la reabilitare, cum spuneam, cartea este în primul rând o declaraţie de dragoste: „dacă m-ai lăsa să îţi stau pe inimă şi să-mi rotesc/ privirea, ce s-ar vădi oare din înaltul tău?/ mă întreb uneori şi atunci un zâmbet larg apare/ la rădăcina firelor de iarbă/ care îţi cresc pe umeri şi de care mă prind/ cu pumnii când te escaladez/ în uniforma nou-nouţă.” (p.14)

Referinţele culturale (şi quasi-pop, gen James Blunt, Leonard Cohen; dar şi Kavafis, Nichita Stănescu, Stanislaw Lem, Schopenhauer, Prévert, cele mitologice ori creştineşti) nu îngreunează deloc receptarea, aş putea spune că textul este racordat şi la FB („dacă ne-ar da la TV sau am posta pe FB ceva/ am constitui o pereche destul de abstractă/ pentru curioşi. Cu toate acestea, prinşi între două/ aşternuturi reale – cel cu stele dedesubt şi cel cu/ frunze deasupra, ne părem nouă înşine/ cu desăvârşire concreţi.” – p.15), dar şi la… „acceleratorul de particule” (care apare în poemul „contospirala”, p.16), aşadar experimentului i se dă ceea ce este al lui, cu detaşare, dar şi cu o anume „gravitate”: „desigur însă nu prea contează/ (…)/ al cui satelit mai sunt şi care îmi este orbita,/ pentru că depărtarea la mii de ani lumină/ de noi anulează orice mişcare de revoluţie/ şi fixează elipsa în timp, ca o piatră de onix/ pe un inel absurd de îngust.” (p.17)

Apropo de titlul destul de scurt al recenziei mele, ba poate prea mic, în „Poematica distractivă cu Aliona şi Vladimir” (p.20), „ea legăna lunile/ pe fluierul piciorului luxat.” Ludicul dictează:

„Aliona îşi pudrează sânii cu făină,

îi strânge între palme până se auresc,

îşi agaţă la gât o salbă din pietre de râu

şi râde ca un izbuc, uitându-se

în oglindă la Vladimir,

după care se apleacă să îşi scoată

cercelul din talpă. Abia atunci

el trage cearceaful deasupra,

iar ea dedesubt stinge luminile

una câte una

coborând leoapelep.”

Ludicul tălmăceşte într-un fel de limbă spargă (ca la Nina Cassian) „pleoapele”, dar poate o fi doar bruiajul sesizat şi el: „Viaţa e un caleidoscop de recepţii bruiate./ Clienţi ai clipei, străini pe orice prag,/ intrăm şi ieşim din noi ca dintr-o gară de/ provincie, printre pâlcuri de sălcii şi plopi.// (…)/ Avem numai prezentul de bulbi şi rizomi,/ irigaţi cu sânge şi salivă, dar încă mai ştim/ cum şi de ce să ne oprim din mers uneori.” (p.23)

Ada Carol „colecţionează”: butoni de manşete cu zâmbete cu tot, scheunături de căţei, nostalgii de privighetoare, degete alergând pe sub pielea gândurilor cu viteza razelor solare, sâmburi de rodii, bale de melc pe oglinzi, consistenţa untului, sângele Alionei, un „Amor retoric”, miriapozi saltimbanci şi miriapode posibile, absenţe, Penelope (titlu de poem), un „înger de lut ars”, declanşatoare automate de crepuscule kaleidoscopice, nume noi, ploi, jocuri de umbră în întârziat aprilie, pseudo-animale exotice…

Autoarea experimentează şi… nenăscutul, dar şi imunitatea la viaţă, dar, omeneşte, parcă s-ar întoarce la cei dragi, poate chiar la vrăjitorul-bunic (poate altul decât vrăjitorul din prefaţă), care apare în poemul care dă şi titlul cărţii, ba chiar şi mitul androginului:

„Femeia sortită te va pătrunde până la suflet/ precum o ploaie mocănească,/ îţi va topi inima într-un clei/ de lipit cuibul pe care o să-l atârne/ în spatele coastelor tale stângi.// Să ştii! După dragoste încolo vei umbla liber/ (cu un cuib de pasăre în loc de…)/ Însă ea te va vizita doar în sezonul cald/ şi numai în serile cu lună plină o vei auzi.// Aşa vorbea, glumind, bunicul/ iar eu, novicele, m-am tot ferit/ de dragoste şi alte păsări/ până nu demult.” (p.33)

Citind (şi) „Elegie sublunară (via Schopenhauer)”, putem înţelege că, parţial color, volumul este şi schiţa unui roman (tratat) eco de dragoste, unde există… sau a existat Un Stăpân (kunderian sau mai degrabă ba, Jacques!) care a putut crede: „Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor credincioase care îşi ispăşesc vina de a exista fără alt Dumnezeu în acte decât Stăpânul.” (p.37) Un Stăpân care este, mai mult ca sigur, altul decât Omul din „ReAMINtiri”, p.39, un alt fel de psalm declaraţie de dragoste: „E un mal de apă în privirea ta/ ce mă îndeamnă să mă lungesc alături,/ ca tu să-mi curgi prin vene fără grabă/ iar eu să te adun în pumni cu grijă.”

E o iubire (sau mai multe) (im)precisă, în care se pot face declaraţii şi aşa: „te voi iubi până vom amuţi amândoi”! Sau: „îţi aduc sufletul ca să decupăm din el/ urma buzelor tale.” E o iubire… polară, de copii ai gheţarilor: „Alunecăm în crevasa muntelui albastru,/ proaspăt răsărit dintre valuri. El arde pe/ dinăuntru, ca un soare orb.// Acolo dezgrop şi înviu, iar şi iar,/ buzele tale şi mâinile, moi ca felinele./ Aproape că torc…” (p.43) E o „iubire interzisă de timp”, „posibilă/ totuşi în spaţiu ( nota a.g.s.: şi în Carte!), aşa că timpul mai umflă şi el din/ umeri şi uneori mi te revarsă în braţe.” (p.45), e o iubire… mitologică, demnă de toate Penelopele posibile:

„Cartea asta s-ar putea termina oriunde dar noi/ întoarcem paginile cu încăpăţânare/ şi tot rescriem începutul.// Vrem să găsim o explicaţie pentru morţile/ fericiţilor sau ciudaţilor şi devenim poate prea/ curând misticii frustraţi de care ne feream.// Cu mantiile pătate de cerneală perseverăm/ precum căutătorii de aur într-un deşert,/ tăgăduind zările cu un zâmbet ostenit.// pentru noi acum totul are un sens…” (p.51)

„Stăpâna” s-ar juca şi ea cu iubitul ca un pui de mâţă, pentru un mereu „Da capo” (p.66): „James Blunt scheuna pe fundal,/ iar noi clonam cu disperare dragostea./ Obţinusem copii aproape infidele/ dar din ce în ce mai clare/ ale bunelor noastre intenţii de astă vară./ (…) Încercam astfel să îl imităm pe Sisif/ şi urcam agale – ca un potir cu ape tulburi – spre/ buzele adevărului ce se lăsa/ neaşteptat la vale.” Adevărul devine o mică obsesie de final de volum (chiar dacă din aburi se-ntrupă… Electra!, p.69)), luciditatea nu o poate împiedica să iubească precum în.. „Solaris”:

„Singura mea filozofie este îmbrăţişarea perechii,/ în rest nu mănânc şi nu dorm/ ca nu cumva să te muţi de cealaltă parte/ a universului fără mine.// Nu încă, nu te părăsesc…/ dar când voi decide/ că ai suferit destul, te voi înfăşura/ în visul tău preferat/ şi mă voi arunca în eter.” (p.67)

Prin „Masa cea de Taină” Ada Carol propune, desigur, o cină romantică, măcar cu ecoul închipuirii, măcar ci fantomele cavalerilor-zâmbete, cu nişte specialităţi din mere pădureţe, şi ele roabe legilor newtoniene…

Poezia Alionei, „ploaie din ploaie”, „lumină din lumină” (şi aceea din „Epilog în doi”), „lume din lume”, cuvinte din cuvinte, întregeşte (ca şi grafica Adelei Cătană) un micro-univers (liric) luxuriant, cartea însăşi este o pasăre sălbatică exotică care se alintă pe unul dintre umerii virtuali ai Adei Carol, poetă gata să persevereze zborul deasupra dramului de speranţă care poate fi găsit, grăunte de aur (aurul nostru nu este aurul gloatei!, conform principiului alchimic), într-o pagodă a unui templu unde felinele „noastre s-ar juca împăcate”!

„Urechea” mea, din „casa ascultărilor – din afară, iar pe dinăuntru – o adevărată împărăţie organizată în ierarhii ale înţelegerii, întinse ca firele de păianjen de la trompa lui Eustache, pe sub ciocănel şi mai sus de scăriţă, spre timpanul permeabil la gânduri – un salt în abisul ecourilor şi al şoaptelor.”, p.81 – acesta este finalul propriu-zis al cărţii, iar acesta este finalul propriu-zis al recenziei, cam atât a auzit, ureche de Ulise legat de catarg, Ulise salivând la auzul unei reţete de „salată de sezon” (pp.78-79):

„Se iau câteva momente de panică pură ca sâmburii de rodie şi se amestecă cu felii consistente de sfială verzi ca un kiwi. Se pun într-un bol împreună. Se mai adaugă câteva rondele de dragoste oarbă, dulci ca bananele coapte, şi se îmbină cu felii de conversaţie vioaie cu aromă de mandarină sau portocală, decupate în mici triunghiuri zemoase. Se pun în alt bol şi se compară cu primul pentru ca, pe de-a-ntregul, să nu atârne mai greu de vreo parte. Se împrietenesc treptat adunându-se într-un vas mare în formă de suflet, stropind-se moderat cu romul clipelor de revelaţie. Se dă la rece vreun sfert de veac. La final, se adaugă frişca amintirii şi i se presară – opţional – scorţişoară pentru contemplaţie… Se serveşte la nevoie, pe alese sau pe nerăsuflate, după chef sau după puteri, de preferinţă niciodată singur.”

Epitaful cărţii (vorba vine, înainte de a o închide) ar putea fi: