Nu e prima oară când caut referințe despre o carte la o editură de prestigiu (înțelegând prin asta vechimea și calitatea titlurilor girate de editor) și să constat că nu găsesc nici sie-ul editurii, dar nici cărțile plasate pe un site specializat în vânzarea de cărți. E un reproș adresat direct editurilor, deoarece una din cauzele pentru care scriitorii români nu ajung la cititori este și aceasta: într-un secol supertehnologizat este o rușine să nu ai un site pe care să poți consulta toate titlurile apărute la editură, să treci în revistă parte din conținuturi sau alte referințe. Plus că o comandă direct de pe site ar facilita și mai mult relația cititor – scriitor. Și, nu în ultimul rând, editura ar avea de câștigat consistent de pe urma acestei mici investiții în „imaginea editurii”. Cărțile de poezie sunt cele mai defavorizate de această situație, pentru că poezie nu publică orice editură, iar cititorii de poezie sunt și mai puțini decât amatorii de proză (și/sau dramaturgie).
Dar să trecem la subiect: Războiul de marți de Luminița Potîrniche este, realmente, o surpriză plăcută pentru mine. Am descoperit între coperte o scriitoare matură, foarte sigură pe ea, dornică să intre într-un dialog direct cu cititorii, iar pentru ca acesta să devină posibil construiește căi de comunicare ce au drept borne ritmurile unor versuri foarte atent construite.
„păream bătrâni și proști./cineva ne sădise în câmpul acela/și nu ne udase./ne tot chirceam și deveneam zgomotoși/doar când se întorceau ciorile de la apă./ne picurau vreo două neguri,/ne umpleam de funigine./și așa, negri, mai însetam o dată. (despre secetă)
Poeziile pot fi împărțite în două mari categorii: cele care cultivă memoria tatălui (cultivarea memoriei acestuia pare că a devenit mai mult decât un scop în sine, e un crez pentru care jertfește cuvinte, rime, ritmuri și metafore care par că se așează în pagină în funcție de intensitatea amintirilor evocate) și cele dedicate (re)nașterii. E un fel de „viața de după viață” cuprinsă în versuri care par să se fi scris singure.
„se panseaza conjunctura cu un plasture/pe care este ștanțată sigla profitorului de moarte./(…)/aer de schimb în respirațiile sufocante./război de război și totuși marți,/dezertarea ne-ar face pe toți fericiți. (războiul de marți)
Războiul de marți e unul interior, acolo unde se duc cele mai grele bătălii și unde jertfele nu sunt cuantificabile sub forma vieților pierdute, ci sub forma amintirilor lăsate pe câmpul de luptă.
„vom trăi ce va fi, /ce nu, vom muri, /ne vom retrage maiestuos, /vom scrie n-a fost să fie, /cine va citi /să știe /până la un loc. (***)
Luminița Potîrniche își retrăiește tramele și traumele, își cultivă asiduu dramele, dar exhibarea acestora nu e nici insalubră și nici incomodă pentru cititor. Aproape că nu-ți dai seama cum și, mai ales, când te apropii de scriitoare și ajungi să respiri în ritmul impus de ea.
„o ploaie de mai sau o mască de cloroform /vei fi operat pe rană deschisă /vei fi cusut cu infinită milă nodurile vor fi retezate /asistenta cu uniformă scrobită /te va aşeza în vitrină /iată atât am putut face noi pentru tine /ploaia ne face pe toƫi să devenim oameni (***)
După ce citești și recitești poezii de a căror perfecțiune vrei să te atașezi pentru totdeauna, îți dai seama că sunt anumite versuri pe care le vrei extrase din acest tot perfect al unei suferințe nefardate și să strigi în piața mare:
„că pe vremea mea singurătatea făcea borș de putină” (câinele care urlă după singurătăți)
„toți aveam sigilii pe porți de cuvinte.” (legănând nimic)
„fluture la butoniera falșilor nuni.” (sindromul nunții visate)
Luminița Potîrniche scrie poezie pentru că asta e singura ei formă de comunicare cu exteriorul pe care o cunoaște. Așa pare la prima citire și te convingi că așa este când ajungi să citești:
„uneori îmi ramân urme de cuvinte pe mâini /și nu-mi mai amintesc de unde le am.” (sacrificii rituale)
E greu să-ți găsești cuvintele potrivite atunci când vrei să recomanzi o carte de poezie. Mai degrabă iei poezia și o citești direct celui interesat. Așa se face că:
„hrănim o foame, /setei îi dăm să bea, /singurătății i-l vom da /pe nimeni.” (***)
Mai vreau războaie precum cel al Luminiței Potîrniche. Îmi place rolul de martor tăcut al bătăliilor duse într-o zi de (ne)fatidică marți. Cele trei ceasuri de nenoroc devin trei ceasuri de poezie deo frumusețe rarisimă, ceea ce nu e puțin lucru. Așa că.. scrie, Luminița, tu scrie poezie, că războaiele le purtăm noi și în numele tău!
