Rătăcit printre personaje (impresii de lectură)

Am citit cartea lui George Cornilă, Silex, imediat după ce am terminat cu evaluarea lucrărilor de la bacalaureat și după ce am intrat în vacanța de vară. A trebuit să caut prin tot felul de cutii de carton în care așteaptă, cuminți și cu inima bătând a speranță, cărțile încă necitite. Ajunsesem să cred că nici măcar nu o (mai) aveam, apoi am dat de ea pitită între două „cărămizi”, necitite și acelea.

Rândurile acestea de prezentare nu sunt, propriu-zis, o recenzie, ci impresii de lectură. O lectură, cum astfel decât subiectivă. Iar dacă recomand romanul lui George Cornilă, să știți din start că nu este „o lectură de vacanță”. Nu o luați la plajă, să piguliți paginile printre rimele negustorilor ambulanți. Ne se „pupă” deloc între ele.

Mai întâi, să vă explic ce este silexul. Unii poate știți deja, eu nu știam bine-bine, așa că am căutat în dicționar și am găsit că este „o varietate de microcristalin, un subtip de silicolit”. Mai pe scurt, este o rocă și poate avea mai multe culori: albă, gri, neagră. Oamenii din popor îi spun simplu „cremene”. Se pare că s-a format în urma unor transformări succesive, ca produs al unor reacții chimice, deci etapizat, în urma unor sedimentări.

În romanul lui Cornilă, piatra aceasta apare ceva mai încolo, când personajul-narator o folosește ca dovadă că ar fi fost în Africa, iar acolo ar fi primit-o de la Calixthe-Veye, o profă de franceză și de civică, ba chiar și de șah, o tinerică la care a cam râvnit, dar care era promisă lui Achille, fiul căpeteniei din satul african. Înainte ca naratorul, tânăr studinte la acea vreme, să se reîntoarcă în Europa, fata îi dă un silex-amuletă, o piatră sacră al cărei rol este acela „de a-l feri de duhurile rele”, acele bultungini care se pot ivi pe neașteptate în viața oricui. Acest obiect apare din când în când în carte, ca o „creangă de aur” menită să valideze o călătorie, o etapă, o experiență.

De ce ar citi cineva acest roman cu nume exotic? Dincolo de titlu, ce provocare reprezintă el? Personal, deși motivul dublului în literatură este vechi, iar cufundarea unui scriitor în lumea fictivă creată de el însuși, până la confuzia vieții reale cu ficțiunea și cu ființele de hârtie nu-mi este nici ea deloc străină, repet, personal m-a interesat teribil să văd cum îi reușește lui George Cornilă acest demers.

În prima jumătate a cărții, cititorului i se arată că persoana întâi din text este un scriitor care suferă de amnezie în urma unui accident ale cărui circumstanțe îi vor fi dezvăluite abia spre finalul acesteia. Lovitura la cap i-a întrerupt unele legături neuronale, astfel încât bărbatul amestecă evenimentele și experiențele personale, din copilărie și până la maturitate, cu altele din cărțile pe care le-a scris, confundă persoanele reale cu personajele din aceste cărți și invers, ceea ce îl debusolează teribil. Soția și fiica încearcă mereu să-l ajute, dar confuziile pe care ele i le semnalează îi adâncesc și mai mult deruta. Ei, și?! Asta ar putea fi ridicarea din umeri a unui cititor ușor exasperat. Și el, dar și eu știm că scriitorul și actorul sunt, în fond, niște artiști privilegiați de soartă: pot trăi simultan mai multe vieți, pot interpreta mai multe roluri, se pot deplasa, grație imaginației, în dimensiuni care omului obișnuit îi rămân inaccesibile. Universul fictiv te poate absorbi în el cu o forță inimaginabilă, personaje de acolo se pot lipi de tine ca niște excrescențe mustoase, încât realitatea propriu-zisă, prea banală și evident prea ternă, se retrage și te lasă acolo, în labirintul creat de tine însuți. De ce ar fi, în fond, înspăimântătoare o astfel de existență dublă?! Spre finalul cărții, scriitorul-narator opinează cum că…

„să fii în două lumi e mai bine decât să nu fii în niciuna. Puteam trăi în amândouă, așa cum trăiești atât în realitate, cât și într-o carte pe care o scrii. Nu mă ținea nimic acolo închis, puteam să merg oriunde voiam, rezolvând puzzle-uri,bucurându-mă de toate ca și cum le-aș fi văzut, auzit, atins și gustat întâia dată” (p. 290).

Ideea aceasta cu piesele de puzzle am avut-o încă de la parcurgerea primelor o sută de pagini din carte: protagonistul își rememorează copilăria, adolescența și maturitatea, încercând astfel să își recupereze amintirile reale și să le disocieze de cele inventate, așa cum încerci să rezolvi un puzzle complicat, cu multe piese, aparent disparate. Trecutul și prezentul se amestecă, nu există o cronologie, ceea ce iarăși poate enerva cititorul mai nerăbdător. În țesătura cărții, aceste salturi și întoarceri trimit, de fapt, la imprevizibilul existenței noastre, la răsucirile ființei interioare, la fărâmele care au o semnificație abia ulterior, prin raportarea lor la o experiență fundamentală, la un moment dilematic. Trimit inclusiv la etapele prin care trece o rocă pentru a deveni silex.

Plonjonul interior, cu discontinuitățile sale specifice, scoate la suprafață mai multe straturi; oricare dintre ele, dacă nu s-ar raporta la ideea principală a cărții, s-ar constitui într-o direcție separată: roman de atmosferă, roman de formare, roman social, roman de familie. Pentru mine, de pildă, a fost reconfortant să călătoresc pe firul memoriei care îl călăuzește pe naratorul-scriitor, să-i „cunosc” rudele și relația cu acestea, să-l „văd” așa cum era în copilărie și adolescență, adică un băiat atipic, singuratic, neîncrezător în sine și în ceilalți, dar construindu-și treptat o altă identitate, una care să-l țină în ritm cu generația lui, cu greșelile și excesele acesteia. L-am „însoțit” în Focșani, în București, în Camerun, în Creta, am rezonat – fie și parțial – cu lecturile lui preferate, cu muzica, ideile livrești și convingerile artistice, fără să resimt drept balast multitudinea de trimiteri și referințe culturale din roman. Azi, oricum ai da-o, romanul este un gen proteic, unul care se nutrește aluvionar din mai multe domenii de cunoaștere, satisfăcând astfel mai multe categorii de cititori.

Mi-au plăcut mult capitolele în care apare Abel. Abel este un scriitor, atipic și el, prieten cu naratorul. Abel este nonconformist. Rupt de realitate, în sensul că trăiește ancorat strict în prezent: își cheltuiește ultimul ban pentru ceilalți, doarme pe unde poate, mănâncă atunci când are ce și cu ce cumpăra etc. Dar Abel are o anumită candoare, o lumină a bunătății perpetue. Abel are talent și este un bun prieten. Abel bea mult, ca toți poeții boemi. Abel se sinucide, iar naratorul, când soția îi reamintește, crede că doar un personaj similar, dintr-una din cărțile sale, a avut această soartă…

Naratorul-scriitor a trăit situații ușor stranii chiar în trecut, deci cu mult înainte de accidentul care îi afectează memoria. A avut mereu o sosie, un dublu care i-a făcut numai necazuri: a fost văzut cu o altă fată, a mâncat și a băut în locul său, s-a cazat undeva, ce mai, l-a însoțit în cele mai nepotrivite momente, cauzând încurcături de tot felul. Un fel de „doi într-unul”, dar pe principiul (auto)sabotării, cum ar veni…

Cum viața și ficțiunea se tot întrepătrund, soția, Isabel, intervine mereu, ea este vocea rațiunii în haosul amintirilor și al suprapunerilor:

„Toți sunt personaje ale tale, ai scris patru nuvele despre Africa, în care ai explorat ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi fost acolo. Dar, în final, asta rămân, niște simple născociri. Asta faci tu, amesteci realitatea cu scrierile tale, cu cărțile pe care le-ai citit, poate cu lucruri pe care ți-ai fi dorit să le faci, dar n-ai reușit.” (p. 118)

Iată, iată efectul compensatoriu al literaturii: îți poate permite să faci lucruri pe care în viața reală nu poți sau nu ai curajul să le faci! Trăiești prin procura dată personajelor tale:

„Codam amintiri, spune la un moment dat naratorul, le consolidam, le stocam și le puteam recupera ca orice om sănătos. (…) Îmi împlineam fictiv dorințe pe care nu reușisem să mi le satisfac în realitate, ștergând întâmplări traumatizante, înlocuindu-le cu momente fericite, furam din poveștile de viață ale altora, din filme, din cărți citite, traduse sau scrise. Sau cel puțin așa mi s-a spus ”(p. 262).

Scriitorul nu este un om sănătos. Nu în sensul obișnuit, plat, al cuvântului. Dimpotrivă, este un nesănătos, o persoană mereu tulburată, neliniștită, care scotocește prin viața sa și prin a celorlalți ca un cumpărător prezent într-un talcioc. Apare și metafora aceasta a talciocului în carte, să știți.

Așadar, iată o carte-hibrid, un ospăț inclusiv la nivel stilistic (aspect asupra căruia nu mai am spațiu suficient, dar vă prindeți voi singuri când citiți), despre cum literatura este o minciună fascinantă și provocatoare și derutantă, iar scriitorii niște cavaleri rătăcitori, cu buba la cap, dar o bubă nobilă, capabilă să le permită intrarea în spații care nouă, profanilor, ne sunt cu desăvârșire interzise. La ei este silexul cu care scapără flacăra.

Silex de George Cornilă