Întâmplarea face că acum niște ani am intrat într-una din casele de pe strada Temișana; invitată fiind de gazdă, am avut parte și de un mic excurs istoric al casei și străzii, care erau și nu erau în total contrast cu felul cum arătau locurile atunci, la momentul vizitei mele. Mi-am adus aminte de această vizită în timp ce citeam cartea Ilenei Moroianu, Labirintul, recent apărută la Editura Cartea Românească. Am regăsit aceeași curte de dimensiuni liliputane, cu un singur pom fructifer în centrul ei (recunosc cinstit, nu-mi aduc aminte dacă în cazul meu erau vorba tot de un corcoduș) și cu aceleași trepte umbroase. Fiind melomană, revin des la Sala Radio și aproape întotdeauna mă plimb și pe strada Temișana, prilej să regăsesc casele încremenite în timp, să mă mir cum de nu au căzut zidurile uneia care de prea mult timp e lăsată de izbeliște, să-mi dau seama că renovarea unora din aceste case n-are nimic în comun cu restaurarea de care ar fi trebuit să aibă parte (arhitecții și inginerii constructori îmi înțeleg perfect tristețea) etc. De aici și senzația de familiaritate care s-a instaurat încă de la primele pagini citite din cartea de debut a Ilenei Moroianu. O senzație pe alocuri stranie, dar cu care am conviețuit pașnic până la finalul lecturii, ceea ce, evident, n-a impietat asupra receptării critice a volumului ca apariției editorială în sine.
„Uneori, noaptea, visez că încă mai sunt în casa din Temișana. Casa în care m-am născut. Casa pe care bunicul meu, un boieraș de provincie lipsit de celebritate, căruia tata îi construia o biografie de legendă, pe care n-am reușit să o verific niciodată, o cumpărase cu scopul de a o supraetaja. Potrivit tatei, în felul ăsta ar fi putut să-și păstreze ambii fii sub același acoperiș. Habar n-am dacă povestea asta este reală sau dacă făcea parte din biografia romanțată cu care tata proiecta în mintea mea tânără, cu migală și o credibilitate greu de zdruncinat ulterior, edificii de basm din alte vremuri. Cert este că, odată cu venirea comunismului, după ce bunicul s-a trezit fără moșia din apropierea Bucureștiului, dar cu domiciliu forțat la Pitești, planurile – oricare ar fi fost ele – s-au prăvălit cu zgomot peste capetele tuturor. Pentru o bună bucată de timp, în casa care n-a mai ajuns la supraetajare, am locuit trei familii în trei camere. În mod fericit, eram cu toții parte a aceleiași familii, doar că nu erau bunicul cu cei doi fii ai săi, ci bunicul, tata și verișoara primară a tatei, care locuia în una dintre camere cu soțul și mama ei, sora bătrânului patriarh. Fiecare cameră era ocupată de câte o familie alcătuită din trei membri. Cea a mătușii cu soț și mamă era prima de la stradă. A doua cameră, care avea să devină sufragerie peste ani, atunci când doar triada noastră mai avea să rămână, era ocupată de tata cu mama și cu mine, încă proaspăt sosită într-o lume atât de ciudată. Ultima cameră, cea mai întunecoasă, lipsită de lumină directă, îi revenea bunicului. El era singurul care n-o mai împărțea cu nimeni, compensând astfel inconfortul încăperii întunecoase și înghesuite.
În 1977 am rămas doar noi trei în casă: eu, mama și tata. După cutremur, tata a avut deopotrivă șansa și neșansa de a ajunge pe un șantier în Siria, iar mama s-a opintit să repare casa puternic avariată de cutremur.” (pp. 118-119)
E foarte dificil exercițiul stilistic propus de Ileana Moroianu și anume acela de a scrie labirintic, dar ei i-a ieșit și cu atât mai surprinzător e succesul, cu cât vorbim despre un debut. Daniel Mendelshon a făcut o adevărată pasiune pentru acest tip de scriere, ba și-a intitulat și una din cărți O odisee și o parte din cursurile pe care le predă la facultate sunt dedicate Odiseei originare. Nu intru în detalii tehnice, dar vreau doar să clarific câteva aspecte în ceea ce privește volumul recent apărut la Editura Cartea Românească. Labirintul este odiseea comunistă a unei familii de bucureșteni, care se vede astfel nevoită să se confrunte cu toate constrângerile și aberațiile unui regim politic pe care nu și l-au dorit nicio clipă și pe care nu-l susțin nici măcar la nivel formal. Lena este vocea principală a cărții, cea care povestește dintr-o perspectivă subiectivă, dar asumată, relația cu tatăl, mama și sora ei, iar după moartea mamei cu mama vitregă. Nu lipsesc din poveste nici rudele de gradul doi, cei mai importanți fiind unchiul Paul, fratele tatălui și bunicul, cel care ajunge să aibă și domiciliu forțat. Casa din Temișana este evocată destul de des, dar nu într-atât încât să plictisească cititorul, în schimb fiecare revenire în casă are loc pornind din alt punct; relațiile se personalizează și nuanțează, pe măsură ce copiii cresc, iar părinții, unchii și bunicii îmbătrânesc. Umbrele capătă adâncime, iar nota de umanitate profundă dă altă perspectivă regimului politic și modului cum a influențat dramatic vieților unor generații întregi de oameni.
„Mama m-a lăsat în haos atunci când a plecat. Pentru că ea este ancora mea în această lume. Am rămas singură, deși înconjurată de oameni. Am rămas cu o bunică-copil care m-a iubit fără să mă cunoască. Am rămas cu un bunic onest și cam abrupt, un bunic care m-a iubit așa cum iubea fiecare obiect și fiecare ființă din proprietatea lui. Nu numai că nu m-a cunoscut vreodată, dar nici nu m-a întâlnit vreodată în locul acela tandru în care bunicii se întâlnesc cu nepoții lor, acolo unde m-am întâlnit doar cu bunicul Merișoreanu cândva, iar mai apoi cu bunii mei surogat: un preot, un grec și un evreu. Am rămas cu o soră pe jumătate, care m-a iubit și pe care m iubit-o la rândul meu, dar pentru care am rămas, până când a plecat și ea dincolo, concurența pe care trebuia s-o înfrunte ca să-și câștige locul în inima tatălui nostru. În inima lui. Și, în cele din urmă, am rămas cu un tată și mama vitregă pe care el mi-a adus-o, două jucării stricate cu care am dus o continuă luptă, până aproape de sfârșit, în încercarea de a le repara. Eu n-am fost nicăieri în acest dans cu parteneri care mă călcau pe degete. Eu am fost doar proiecția minții lor, un film mult, derulat pe repede înainte, regizat de o mână nevăzută și nemiloasă, care nu m-a lăsat să fiu.” (pp. 150-160)
Nu e prima carte scrisă despre implicațiile unui regim politic opresiv, cum a fost comunismul românesc, și sper că nici ultima. E nevoie, încă e mare nevoie să se scrie despre viața departe de orice urmă de romantism în cei mai negri ai comunismului, anii ’80, dar și despre tragediile unor familii întregi oprimate doar pentru că au avut o anumită poziție socială înainte de instalarea comuniștilor la putere, sau pentru că erau intelectuali apreciați în societate la acel moment. Cartea Ilenei Moroianu aduce lumină în multe din aspectele ce țin de viața trăită la firul ierbii, nimic cosmetizat, nimic îngroșat, totul filtrat prin ochii unei femei psiholog, cu studii medicale la bază care o ajută să pună diagnostice sociale mai aproape de adevăr decât mulți sociologi. Experiențele personale sunt așezate mereu într-un context social, mai cuprinzător, care ajută la o mai bună receptare a semnificațiilor și consecințelor nefaste, efecte directe ale unui regim opresiv îngrozitor de ostil cu oamenii.
Dacă evocarea casei din Temișana mi-a stârnit nostalgii neașteptate, în schimb relatarea morții în diferitele ei forme, dar mai ales a celei din viață (expresia îi aparține scriitoarei) m-au trimis cu gândul la forma tăcerii de Cristian Fulaș. Citite într-un interval de timp relativ scurt, ambele dau o notă de sumbru neașteptat de dureroasă pentru cei mai puțini obișnuiți cu „disecțiile” fenomenologice ale morții. Moartea e un personaj în sine în Labirintul și, în ciuda aparențelor, ea e motorul acțiunii, ei i se datorează toate întâmplările din carte. Un demers literar care i-a ieșit aproape perfect Ilenei Moroianu, micile imperfecțiuni dând doar un plus de culoare și autentic acestuia.
Labirintul de Ileana Moroianu
Editura: Cartea Românească
Colecția: Cartea românească de proză
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 184
ISBN: 978-973-23-3441-6
Cartea poate fi cumpărată de aici.
