Ralf Rothmann – „Murind când vine primăvara”

Titlul și coperta m-au convins înainte de a citi orice altă informație despre această carte. Am intuit ceva din dramatismul poveștii, dar, spre surprinderea mea, abordarea acestei teme dureroase a războiului nu a mizat pe atingerea coardelor sensibile prin expresii construite, astfel încât să înduioșeze sau să provoace lacrimi. Romanul lui Rothmann radiografiază ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial,pornind dinspre miezul acțiunii, adică de la oamenii care au fost parte activă în conflict, surprinzând impresiile celor implicați vrând-nevrând în această conflagrație, în acel crunt sfârșit, oferind astfel o perspectivă a oamenilor de rând, care nu erau atât de atașați „idealului suprem” cum s-ar putea crede. Nu era războiul lor, dar erau obligați să lupte, să lase în urmă visuri și speranțe, să sufere lipsurile materiale, dar mai ales pierderea celor dragi și incertitudinea clipei următoare.

Analizând întreaga scriere, cred că mesajul scriitorului este unul care combate generalizările. Oricât de odioasă ar fi fost acțiunea Germaniei, în ansamblu, în cadrul acelui război, oamenii de rând, luați individual, au fost la rândul lor victime – nu atât ale forțelor inamice, cât mai ales ale propriilor conducători, căci nu îmbrățișau cu toții convingerile celor care le hotărau soarta. În acele luni dramatice de la sfârșitul războiului, Germania se chinuia din răsputeri să reziste, chiar dacă deznodământul era evident. Dar ofițerii germani, capii SS refuză să-și recunoască deschis înfrângerea și pe ultima sută de metri caută să-și refacă forțele armate, recrutând, din disperare și mai ales din ambiție, pe oricine era capabil să țină o armă în mână. N-are nicio importanță dacă persoana are doar un braț întreg, dacă are picioarele amputate, sau dacă abia a ieșit din adolescență, oameni care în alte condiții nu ar fi avut ce să caute pe câmpul de luptă.

Astfel ajung soldați Walter și Fiete, doi adolescenți care lucrau la o fermă, ca mulgători. Aveau și ei tot felul de planuri, viitorul se deschidea timid în fața lor o dată cu fiorii primilor iubiri. Iubiri înfiripate în vremuri grele de război, cu multe lipsuri, cu un fundal, sordid, acompaniat de alarme aeriene și de raiduri, dar totuși, iubiri, iar iubirii îi e caracteristică speranța. Chiar și atunci când ordinele de sus îi trimit pe băieți la luptă. Au noroc, totuși, și nu ajung în prima linie, însă asta nu înseamnă că le este ușor și nici că spectrul morții îi ocolește. Iminența frontului le stă deasupra capului, amenințare permanentă, îngrozitoare. Imaginile răniților și ale muribunzilor se prefac în oglinda viitorului lor, atât de diferită de cea proiectată de ei până mai ieri. Speranța însă nu moare, oricât de grea devine supraviețuirea. Și uneori, moartea apare ca o ușurare, în acest peisaj ostil.

„Murind când vine primăvara” ne arată latura umană (istoria mică) a acestui conflict mondial, zbuciumul și trăirile individuale, dramele prea puțin cunoscute ale oamenilor. Este o carte tristă, într-adevăr, însă tristețea nu este una copleșitoare, autorul nu dramatizează, ci încearcă să fie cât se poate de obiectiv. Discursul narativ are o consistentă încărcătură lirică, însă își păstrează naturalețea și simplitatea.

O casă de țară „pentru suflet”, luminată acum de soarele în asfințit. Rama din plastic trosnea în căldura ultimelor lui raze, iar mama, care nu se rezema de spătarul scaunului și-și purta poșeta în îndoitura brațului ca și cum era doar într-o vizită pe fugă la moarte, mută sticla cu apă la umbră. Coafată impecabil ca întotdeauna și dată cu prea mult fixativ, purta escarpeni din piele de antilopă și costumul albastru închis reiat pe care și-l lucrase singură, iar când ofta încet îi simțeam răsuflarea duhnind a lichior. (pag. 12)

Încă de când se pensionase îi dăruisem un caiet de notițe frumos, în speranța că va pune pe hârtie câteva însemnări din viața lui, episoade notabile din perioada dinaintea nașterii mele. Dar caietul a rămas aproape gol. Își notase doar câteva cuvinte, erau, poate, niște cuvinte-cheie, toponime exotice, și când după prima hemoragie l-am rugat să-mi povestească mai amănunțit barem acele săptămâni din primăvara lui ’45, a refuzat cu un gest obosit și-a spus cu vocea lui sonoră ieșind parcă din caverna surzeniei sale: „La ce bun? Oare nu ți-am povestit? Tu ești scriitorul.” Apoi s-a scărpinat pe sub cămașă, a privit în gol pe fereastră și-a adăugat încet: „Sper ca rahatul ăsta să se termine curând.” (pag. 11)

Această introducere pe care o face naratorul, de undeva dintr-un punct apropiat de prezent, mi se pare esențială pentru greutatea narațiunii ce va să curgă în paginile următoare. La căpătâiul tatălui muribund – acel tată care cu zeci de ani în urmă fusese unul dintre acei adolescenți pe care armata germană i-a aruncat în vârtejul final al unui război pierdut – multe lucruri rămân necunoscute pentru fiul-narator. Urmările războiului asupra tatălui s-au răsfrânt și asupra copilului, într-un fel sau altul. Experiența aceea sfâșietoare nu s-a sfârșit niciodată, chiar dacă tunurile tăcuseră de multă vreme. Cel puțin pentru ceilalți, căci Walter încă le mai aude, o dată cu vocea mieroasă a morții, care pare să-i ofere o alternativă mai puțin dureroasă – uitarea, pe care atât timp cât a fost în viață, nu a putut-o căpăta. Printre celelalte cărți care explorează tema celui de-al doilea război mondial, Murind când vine primăvara se distinge prin luciditate, prin minuțiozitatea cu care redă detaliile aparent neimportante, care altminteri pălesc în fața bilanțurilor catastrofale ale pierderilor umane și materiale. Detalii care, însă, nu sunt cu nimic mai prejos decât acele pierderi, pentru că și ele fac parte din tragedie.

Editura: Art