Ultimele două săptămâni ale lui octombrie ne-au adus titluri noi, diverse; traduceri excelente ale unor mari autori, dar și scriitori români, tineri sau mai puțin tineri, gata să satisfacă și cel mai exigent cititor. Patru sunt editurile care ne propun ultimele apariții editoriale. Vellant, Nemira, Polirom și Corint.
Începem prezentarea cu două titluri de la Editura Vellant, o editură cu un program excelent, cărțile tipărite de aceasta fiind adevărate capodopere editoriale. Nu poți să nu remarci ilustrațiile (mai ales la cărțile pentru copii – despre ele vom vorbi mai pe larg într-un viitor articol) și calitatea traducerilor. Una dintre cele două cărți este o colecție de texte dedicate iubirii, de fapt modului cum ne arătăm iubirea, intitulată simplu „Cum iubim”, iar coordonatoarea volumului, Genevieve Fieraru și-a făcut treaba cum nu se poate mai bine, succesiunea textelor punând în valoare autorii și mesajele, deopotrivă.
„Marile accese de exaltare apar aproape întotdeauna pe un fond de așteptări, de griji derizorii, pe care le evidențiază și de care se disting.” (Pascal Bruckner)
„Iubim dintr-o întâmplare: dacă avem noroc, ne naștem lângă oameni care ne iubesc, iar dependența de ei este prima noastră formă de iubire. Căutăm încuviințarea lor, bunătatea lor, o vorbă blândă, o atingere. Iar ca să smulgem de la ei toate aceste lucruri, încercăm să ne adaptăm așteptărilor lor.” (Andrew Solomon)
Cel de-al doilea volum este o colecție de proze scurte, excelente toate; remarc varietatea și tehnica scrierii. Autoarea este Lydia Davis, iar volumul le reunește pe primele două din seria de patru care compun integrala „Defalcare. Aproape nicio amintire”.
„Făceam iar plimbări lungi, acum cu un singur câine. În iarba sârmoasă și țeapănă de lângă casă erau gângănii, mici crăpături în pământ, furnici. Pe câmp, trifoiul mov ne ajungea până la glezne, iar margaretele mari, albe cu galben, până la genunchi. Bondari roșii ca sângele aterizau pe pintenul cocoșului, care ne ajungea la mâini. Iarba lungă, grasă, de pe câmp se ridica și cădea în valuri în bătaia vântului, iar lângă noi, într-un pâlc des de copaci, crengile moarte se loveau una de alta. Ori de câte ori vântul se potolea, auzeam susurul unui pârâu umflat, ca și cum ar fi căzut într-o cuvă de piatră.”
„Stă și se uită adânc în valurile cenușii care vin spre ea înfuriate de o briză puternică, astfel încât au fațete dure, ca stâncile, și își simte ochii spălați de cenușiul apei. Știe că ceea ce o deranjează e marea confuzie din viața ei, nu doar faptul că nu avea locuință, dar că găsirea unei locuințe o va ajuta. Își spune că probabil totul va ieși bine, că nu se va termina prost. Apoi se uită la coșurile de fum îndepărtate și aproape invizibile de peste golf și se gândește, totuși, că nici asta nu era revelația pe care o aștepta.”
Editura Polirom se pregătește pentru Gaudeamus 2016 cu noi titluri, excelente alegeri pentru petrecerea serilor lungi de toamnă/iarnă. Primul volum este o colecție de experiențe ale scriitorilor cu poliția, povestiri savuroase și mai puțin fericite, coordonatorul volumului, Robert Șerban, având grijă să le alterneze, astfel încât cititorul să rămână cu plăcerea timpului de calitate petrecut în compania scriitorilor.
„În sinea lui, comandantul îi dădea dreptate sergentului. Cum să scrie el în raport despre perele găsite-n plopii din complexul studențesc tocmai după ce Șeful cel Mare hotărâse la congres că socialismul se va termina când o face plopul pere, cum să poți pune pe hârtie una ca asta? Iar ăia de la Securitate, nimic: că sunt probleme mai grave acum, că dușmanii se agită, că pere… aoleu, perestroika… Și strânse în pumn una din perele de jucărie. Aia piui tare. Tresări. Parcă fusese un semnal. Știa și el, desigur, ce se întâmpla în Berlinul de Este, la Sofia, la Praga.” (Radu Sergiu Ruba)
„Viitorul arăta așa: o cameră lungă, trei paturi lipite de pereți, gratii la ferestre, o masă, un dulap, un reșou făcut dintr-o bucată de BCA și un portar vigilent la intrare, care nota într-un caiet tot ce trecea de gardul de fier. O secundă m-am bucurat, după care mi-a venit să plâng în hohote, dar n-am mai apucat să fac nici una, nici alta, căci femeia ne-a închis ușa în nas și mi-a mai spus doar:
– Ești norocoasă, fetițo!” (Ana Maria Sandu)
Lavinia Braniște este o foarte tânără scriitoare, care va surprinde publicul cititor cu o abordare inedită a tot ceea ce înseamnă experiență cotidiană. Se va scrie mult despre „Interior zero”. Și doar la superlativ, vă garantăm noi că merită cartea tot timpul dedicat citirii ei.
„Mâine o să mă simt oribil când o s-o mint și o să-i spun că da, l-am găsit și i-am dat și i-am zis din partea cui, iar el s-a repezit pofticios la șnițel. Mâine o să simt oribil. Dar acum trag ușa de la casă și las pisicile înăuntru să lipăie, apoi trag poarta, apoi fug la mine și-mi iau jacheta, la parter n-a mai rămas nimeni, încui ușa și o iau la fugă spre bulevardul Tineretului, oare cu se să mă-mbrac diseară, oare să-mi iau periuța de dinți la mine…”
„Toropeala mă face să funcționez pe avarii. Fără mișcări bruște și fără grabă, mă bucur că nu e o zi încărcată cu muncă. Simt cum curg picături de transpirație pe șira spinării, cum intră în țesătura tricoului. Spatele meu e o hartă cu teritorii de sare. Spatele meu este Uyuni.”
Ultimul roman al lui Pavese, „Luna și focurile”, și după unii critici se pare că e și cel mai bun, apare și el într-o reeditare în colecția Biblioteca Polirom.
„Nuto a fost cel care mi-a spus că trenul te duce oriunde vrei, și acolo unde se sfârșește calea ferată încep porturile, și vapoarele merg și ele la ore hotărâte, lumea întreagă e o încrucișare de drumuri și de porturi, un orar al oamenilor care călătoresc, care fac și desfac și, ca peste tot, unii sunt isteți, alții nătărăi. Mi-a pomenit apoi numele unei puzderii de țări despre care e de ajuns să citești ziarul ca să afli tot ce poftești. Și așa, în unele zile, când mă aflam pe câmp, sau sus, în vie, deasupra drumului, săpând pe arșiță și auzeam printre piersici trenul care venea și umplea valea desfășurându-se, sau se ducea la Canelli, în clipele acelea mă opream sprijinindu-mă în sapă, priveam fumul, vagoanele, priveam Gaminella, micul palat al Cuibului, priveam spre Canelli și Calamandranas, spre Calosso, și mi se părea că băusem vin, că eram un altul, că eram cu Nuto, că ajunsesem să prețuiesc și eu ca el și într-o bună zi aveam să iau și eu trenul acela să mă duc cine știe unde.”
„Irene n-a murit de tifos în iarna aceea. Îmi amintesc că atâta vreme cât Irene a fost în pericol, încercam, în grajd sau în urma plugului, prin ploaie, să nu mai înjur, să n-am gânduri vrăjmașe ca toate astea să-i ajute – așa spunea Serafina că trebuie să facem. Dar nu știu dacă-i trebuia ajutor; poate că ar fi fost mai bine să fi murit în ziua aceea când venise preotul să-i dea binecuvântarea. Deoarece, când în ianuarie a ieșit, în sfârșit, din casă și au dus-o cu brișca, așa slabă moartă cum era, să asculte slujba la Canelli, Cesarino plecase la Genova de ceva vreme, fără să fi întrebat sau să fi pus măcar o dată pe cineva să întrebe de ea. Iar Cuibul fusese închis.”
De la Nemira avem două titluri, dintr-o colecție aparte, „Epoca”. Ambele titluri sunt despre partea mai puțin plăcută a cotidianului, despre boală și neputință, despre fatalitate și absurd. Despre „Nu veți avea ura mea” am scris deja o cronică, iar despre „Cu ultima suflare” urmează să scriu.
„Când privim ceva de la depărtare, avem întotdeauna impresia că omul care supraviețuiește celor mai rele lucruri e un erou. Eu știu că nu sunt așa. Fatalitatea a lovit, atâta tot. Nu mi-a cerut părerea. N-a căutat să afle dacă eram pregătit pentru asta.” (Antoine Leiris, Nu veți avea ura mea)
„De la decesul lui Hélène, nu mai există narațiune, e sfârșitul poveștii. Există doar clipe ce apar prin surprindere. Și tocmai despre aceste momente a trebuit să scriu, instantaneele unei vieți care nu și-a recăpătat răsuflarea.” (Antoine Leiris, Nu veți avea ura mea)
„Nu numai că urma să-mi pregătesc mintea și mâinile, dar trebuia să-mi educ ochii, precum și toatele celelalte organe. Ideea era copleșitoare și îmbătătoare. Poate că și eu aveam șansa să mă alătur grupului select de persoane polimate care intraseră cu pași mari și apăsați în cel mai dens hățiș de probleme emoționale, științifice și spirituale și care găsiseră sau făuriseră niște soluții.” (Paul Kalanithi, Cu ultima suflare)
„Nu pentru că distrusesem o structură importantă sau înțelesesem greșit un concept-cheie ori ruinasem o disecție viitoare, ci pentru că, până atunci, îi dădusem senzația că mă port cavalerește. Expresia de pe chipul lui, incapacitatea de a da glas tristeții sale m-au învățat mai mult despre medicină decât orice alt discurs la care urma să particip vreodată. Când i-am explicat că un alt profesor de anatomie îmi ceruse să fac incizia, tristețea proctorului s-a transformat în furie și profesorii cu fețe roșii ca focul au fost, brusc, târâți afară, pe coridor.” (Paul Kalanithi, Cu ultima suflare)
Editura Corint își completează colecția „Istorie” cu două noi titluri, unul mai atractiv decât celălalt, ambele destinate publicului larg, cititorilor care vor să afle mai multe din culisele istoriei., dar și specialiștilor, celor care vor să-și completeze demersurile cu informații de primă mână. „O zi în Roma Antică. Secrete și curiozități” de Alberto Angela chiar acoperă un gol de informații despre antichitatea romană și aduce în prim-plan amănunte semnificative despre cum era cu adevărat o zi obișnuită la Roma.
„Și totuși, cine se află în car? Ne este cu neputință să ne dăm seama, din moment ce ferestrele sunt acoperite cu perdele grele. Într-adevăr, avem de-a face cu un car acoperit, similar diligențelor sau caleștilor pe care le vom vedea câteva secole mai târziu. Cu deosebirea că acest car din Roma lui Traian nu este folosit pentru transportul de persoane: culorile, sculpturile aurite, ghirlandele de flori care îl ornează ne indică faptul că este un element de ceremonial dedicat unei personalități de prim-plan în viața orașului.”
„Roși de curiozitate, ne apropiem de un domn gras și depilat, fără doar și poate un aristocrat înstărit, căruia un sclav îi curăța pielea de transpirație și ulei. Gesturile sclavului sunt delicate, amintind de mișcările unui bărbier. Este într-adevăr o scenă insolită. Patricianul este înconjurat de un grup de sclavi și un stol de clienți care l-au urmat, iată, chiar și la terme, făcându-i toate hatârurile cu putință: l-au parfumat, i-au făcut masaj, i-au adus prosopul și unguentele la ordin etc. Parcă am vedea în acțiune o echipă de mecanici, la boxele unei curse de Formula 1…. Probabil că, printre picături, se vor bucura și ei de binefacerile îmbăierii. Cu condiția ca patricianul să le îngăduie puțin timp liber.”
Celălalt volum, „Noul țar” de Steven Lee Myers este un volum de peste 750 de pagini, toate dedicate, ați ghicit, lui Vladimir Putin. Acest volum vine să completeze informațiile din „Secolul roșu” apărut tot în această colecție. Și cred că vor mai fi mii de pagini scrise despre ascensiunea și menținerea la putere a lui Putin și tot nu vor fi de-ajuns pentru a explica mecanismul puterii și modul cum reușește să domine o lume întreagă.
Spor la citit și ceasuri bune de lectură!
