„Punct contrapunct” de Aldous Huxley

Numărul impresionant de pagini al romanului Punct contrapunct, scris de Aldous Huxley, ar putea să descurajeze astăzi citirea lui, având în vedere ritmul trepidant al vieții pe care fiecare dintre noi o trăiește, cât și timpul pe care îl avem la dispoziție pentru lectură.

Avem în Punct contrapunct un experiment scriitoricesc chiar și pentru acest timp. La vremea în care a fost conceput și publicat, în 1928, romanul a fost considerat inovativ. De altfel, Huxley exprimă, prin notițele lui Philip Quarles, ideile despre propriul roman. Este un roman de idei, a cărui impresie de artificialitate vine din felul în care personajele expun, aproape de fiecare dată, noțiuni perfect formulate. Oamenii reali nu fac asta, motiv pentru care, tu, cititor, ai impresia că printr-un Sidney Quarles sau un Burlap sau, cel mai important, cu un Spandrell, trăiești alături de un monstru, ceea ce s-ar putea – ne avertizează Philip – să devină plictisitor.

Ceea ce răzbate este atmosfera, densitatea energiei unei societăți elitiste londoneze interbelice, compusă din nobili, burghezi și oameni simpli, din scriitori, artiști, oameni de afaceri, oameni de știință, femei cu influență sau fără ocupație ș.a.m.d.; se degajă, de asemenea, manifestările unei crize spirituale, reflectată prin dialogurile dense și foarte vii între personajele descurajant de numeroase, dar și prin monologul interior al lui Walter Bidlake sau al lui Marjorie, care traversează romanul, de la început și până la sfârșit; sau al lui Philip Quarles; sau al lui Spandrell. Ar putea fi vorba despre nefericirea pe care o trăiește acest cuplu, compus din Walter și Marjorie, dar ei sunt doar începutul, căci ni se servesc atât de multe povești de viață și atât de multe destine, încât avem în față o întreagă lume pestriță, un tablou vast cu o multitudine de detalii, o reprezentare cinematografică a unei societăți din care respiră dragostea și ura, idealurile naive și cinismul, seriozitatea și lenea, bogăția și sărăcia, virtutea și crima, mântuirea și păcatul.

Este impresionantă grija pe care Huxley o acordă fiecărui personaj, fie el inteligent, talentat și inspirator, precum Rampton, de pildă, sau șters și nesemnificativ, ca guvernanta familiei Quarles. Walter și Marjorie, apoi Spandrell, bătrânul John Bidlake, Ramptonii, Elinor și Philip, Lucy și Lady Tantamount, asistentul Ilidge, Edward Tantamount, Sidney și Rachel Quarles etc. – fiecare are momentele sale de introspecție, din care răzbat frustrările, fricile sau patimile pe care le perpetuează, meschinăriile intime, dorința de a-și depăși limitele, de a găsi răspunsuri la cele mai grele întrebări existențiale. Walter, de exemplu, este sufocat de prezența și nevoile femeii care a divorțat de dragul lui, cu care s-a mutat și de la care așteaptă un copil. El a încercat să-și organizeze viața după modelul lecturilor lui optimiste, închipuindu-și că trăiește o mare dragoste spirituală – după cum spune sora lui – ca să descopere că femeia pe care o imaginase cu tot felul de calități nobile este plictisitoare și nu o iubește deloc.

Sarcina lui Marjorie e pusă de Huxley sub lupă, ca să reflecte regretele femeii și groaza pe care i-o stârnește viitorul. Acest copil e întruchiparea consecințelor faptelor lor impulsive, lipsite de înțelepciune, rezultatul unor grave confuzii între dragoste și apreciere, între literatură și viața reală. Ceea ce la început fusese o chestie lipicioasă produsă de pasiune devenea o celulă, apoi un vierme, apoi un pește care se transformă într-un fetus de mamifer, care urma să primească, peste 15 ani, confirmarea.

În sufletul lui Walter se dă o luptă insuportabilă între sentimentul de vinovăție față de această femeie pe care o vede urâtă, lipsită de farmec și senzualitate, față de care este responsabil, oricât de mult urăște asta, și dorința de a o vedea moartă, dispărută, anulată. Pasiunea pentru Lucy cea tânără, bogată, frivolă, hedonistă și cinică îl duce la exasperare și nefericire. Cu fiecare zi care trece și nu găsește putere să ia o decizie, îi crește senzația de inutilitate, de efemeritate, de silă pentru senzualitatea în sine. E „victima personificată” a tulburării interioare produse de amestecul de dorință și gelozie, de vinovăție și rușine. Lucy se complace în viața ușoară și lipsită de vreun reper autentic, care să-i dea un sens. Se joacă, fără mustrare, cu sentimentele lui Walter, pe care îl acceptă pentru că se plictisește, fiindcă o distrează atenția pe care bărbatul îndrăgostit i-o acordă, ca să se amuze, până își găsește o altă delectare.

În fiecare seară, orice eveniment reprezintă un pretext pentru ca oamenii aceștia să se întâlnească și să rămână până spre dimineață. Din perorația pe care o face Spandrell pe marginea nopții personificate într-o vietate, care se târăște prin vârste și stări, ar reieși că numărul de ore petrecut de cineva în fum, alcool și discuții e relevant pentru dimensiunea crizei prin care trece. Fiind în preajma unei mese, la dans sau în încolăcirea unei legături amoroase, nu se îndură să plece spre casă decât aproape de răsăritul soarelui, când au cu toții un aer de cadavru. A doua zi, dorm până târziu. Dialogurile lor sunt captivante sau complet lipsite de sens și, uneori, se produc în cluburi unde germinează revoluții, se fac schimburi de idei, se manifestă simpatii pentru materialismul științific și pentru revoluția rusă, pentru asasinatele politice, cândbsunt enumerate avantajele care rezultă de pe urma lor. Este și motivul pentru care literatura epocii, literatura tinerilor este, după cum apreciază Philip, una a dezamăgirii.

Dar odată ajunși acasă, li se deschide hăul tristeții și al sentimentului de inutilitate, pentru că are loc întâlnirea cu sinele, atât de mult amânată sau evitată. De altfel, Spandrell, care simte că bureții și mucegaiul îi năpădesc sufletul, consideră că și munca are efect narcotic, la fel ca alcoolul sau orice alt stupefiant, și slujește exact aceluiași scop: îți distrage atenția, te face să-ți uiți grijile. E forma prin care oamenii își arată, în mod umilitor, lipsa de curaj să-și vadă în față propria lume și pe ei înșiși, așa cum sunt în realitate. Trebuie să se drogheze muncind, ca să se ascundă de ei înșiși, pentru că nu pot să se descopere așa cum sunt sau cum nu sunt. Trândăvia e cea care îi alimentează și îi consolidează lui Spandrell principiile. Ba mai mult, refuzând să fie un savant sau un „colecționar maniac de furnici”, vrea să arate cu degetul înspre alții, care, dacă nu îmbrățișau carierele enumerate, ar fi fost considerați, ca și el, inutili, ratați, pierduți. Având un suflet paralizat, el consideră viața scârboasă și plictisitoare, motiv pentru care își acceptă poziția naturală de nulitate. Așa se autocaracterizează Spandrell și suntem astfel avertizați că elemente din caracterul lui se revarsă în ideile pe care le propagă.

Viața, faptul de a fi conștient, de a fi treaz și orientat spre sine este cea mai grea întreprindere pentru un om, sunt de părere Rampion și Philip, așa încât ei consideră că, alături de muncă și de alcool, cărțile pot avea efect de amorțire a conștiinței. Sanscrita e mai simplă decât viața, iar goana după cărți, după alcool și sex este fuga de sine. Dragostea adevărată, însă, este una dintre cele mai captivante căi pentru a te descoperi pe tine.

Multitudinea de scene și tipologii umane se explică prin intenția autorului de a exprima opinii nuanțate, aplicând perspective noi. El obține astfel o diversitate de optici, pornind de la același subiect. De fapt, același obiectiv poate fi disecat, astfel încât fiecare vede un alt aspect al problemei, un alt domeniu al realității. Philip, cumnatul lui Walter, spune că lucrurile sunt firești până în momentul în care îți pui problema să reflectezi asupra lor, iar atunci ele devin ciudate. Asta urmărește, în fond, Huxley: uimirea pe care ți-o provoacă lucrurile obișnuite, pentru că atunci când te focusezi pe ele, oricât de banale și ciudate ar fi, conțin în ele toate implicațiile posibile. De altfel, credința lui este că în artă există lucruri simple mai greu de descris decât cele extrem de complicate. Pentru lucrurile simple ar fi nevoie de talent, care să izvorască din inimă, din minte, din sentimente, din simpatii, din inteție, ca dintr-o înțelegere analitică. Inima este un organ/canal de cunoaștere, de captare a semnificațiilor, iar dacă nu ai inimă, dacă ai inima împietrită, spune Philip, nu poți înțelege nimic.

Fiecare personaj are propria criză existențială, exprimată prin nevoia de a găsi un sens substanțial vieții. Fără ocupație, o femeie ca Elinor se plictisește groaznic și vrea să-și dinamizeze viața „luându-și un amant”; mai întâi, ca să-și pedepsească soțul, apoi, ca să experimenteze dragostea liberă, care ar putea să-i dea energie: „Mă respingi pentru că ți-e teamă să nu te trezești la viață. Fiindcă de ani de zile ești pe jumătate moartă”, îi reproșează Everard, care e puternic îndrăgostit de ea, deși, în discursul lui favorit de salon, respingea ideea unei povești de dragoste, din dispreț față de femei, „fiindcă risipesc timpul și energia bărbaților”. Marjorie înțelege, în cele din urmă, că nu există o soluție miraculoasă, ca să-l atragă din nou pe Walter. Fericirea e un produs secundar, e doar o iluzie de care se agață toți, atâta vreme cât ceea ce o provoacă este fum. Dar virtuțile, vechile și banalele virtuți, nu vor da greș niciodată, pentru că Dumnezeu nu este câtuși de puțin banal. Astfel, Marjorie se convertește la creștinism, ceea ce o salvează din relația cu Walter, care rămâne victima capriciilor și instabilității lui Lucy.

Efectele industrializării și mișcării feministe sunt tocate mărunt într-un dialog dintre Philip și Rampion, din care se evidențiază, încă o dată, limitele naturii umane, care fac posibilă exploatarea omului și degradarea speciei. Munca fizică excesivă abrutizează și anulează contactul cu propria ființă. Viața care contează este aceea din timpul liber, când omul ar trebui să depună efort să devină ființă umană, lucru posibil doar în afara civilizației. Sunt comparate două tablouri: unul conținând o scenă în care o femeie goală își alăptează copilul, sprijinită de un copac; alături, bărbatul ei dezgolit se joacă cu mai mulți pui de leopard și cu un băiețel frumos și sănătos, totul într-un cadru din care emană liniștea, firescul, bucuria simplă a traiului în natură; celălalt tablou imaginat, afectat de „duhoarea industrială” o reprezintă pe o femeie într-un impermeabil, sprijinită de o imensă sticlă cu concentrat de carne, care dă copilului ei să sugă lapte condensat produs de firma Glaxo. Colina din celălalt tablou e înlocuită aici cu asfaltul, bărbatul ei, îmbrăcat într-un costum ieftin second-hand, stă ghemuit și manevrează un aparat de radio, iar băiețelul, rahitic și plin de coșuri, privește cu mult interes. Totul, hotărăște Rampion, ar trebui pictat cubist, căci această reprezentare e lipsită complet de viață: „Nimic nu egalează arta modernă, când e vorba să sterilizeze viața.”

Cu fiecare pagină și dialog care îl antrenează pe Spandrell, caracterul lui se apropie tot mai mult de Stavroghin. Crima săvârșită, aparent pentru a da o lecției „Englezilor liberi”, dar care se va dovedi absolut gratuită (atât pentru el, care a săvârșit-o cu sadism și cinism, cât și pentru Illidge, care a văzut în Everard „promotorul a tot ce e josnic și revoltător”) este primul semn evident al derapajului cumplit în care a intrat Spandrell, urmată apoi de uciderea lui, săvârșită de câțiva „englezi liberi”, provocați de o scrisoare în care acela își recunoaște fapta.

Illidge, care a fost părtaș la crimă, rămâne să-și suporte, în libertate și în taină, conștiința aspră, după ce înțelege că moartea lui Everard, frivolitatea femeilor din revistele de modă, bogăția familiei Tantamount, trândăvia clasei nobiliare nu au nimic dea face cu munca de sclav a mamei lui, cu exploatarea, cu industrializarea, cu revoluția. Între acestea nu există nicio legătură, dar absolut niciuna! Este conștientizarea direcției greșite pe care nu doar el, ci și ceilalți, s-au îndreptat, prelungind, astfel, criza care s-a manifestat pe întregul parcurs al romanului. Este imaginea unei lumi sugerată de alternanța punct-contrapunct și, mai ales, de golul dintre acestea.

Editura: Polirom