Am citit-o într-o singură seară, pur şi simplu pentru că n-am putut să îmi fragmentez lectura, să las şi pe mai târziu ceea ce puteam citi dintr-o singură respiraţie. Lectură făcută cu multă atenţie, cu admiraţie şi invidie (ce bine scriu profii ăştia!), aşteptând, ca într-un Memory Game, emoţie şi tandreţe, să mai trec de un capitol, să mai cunosc un om. Şi fotografiile sunt frumoase în cartea asta, toţi zâmbim, în spatele nostru e primăvară sau poate e iarnă, uite un copac înzăpezit, lumina ne cade pe umeri ca o eşarfă, costumul este a doua noastră piele, să nu uităm ochelarii, în spatele lor sprâncenele se ridică a mirare. Wittgenstein. Baudelaire. Llosa. Goethe. Cum rezolvă Llosa dilema autor-operă?!
Cred că, prima dată, cartea asta s-a deschis singură la Tinereţe fără bătrâneţe, basmul pe care mi-l amintesc dintr-un manual vechi, de liceu, era pus acolo, pe o pagină gri, şi am simţit că am trecut, citind, de Valea Plângerii şi am scăpat de hârcă (nomina odiosa!), dând la schimb o jumătate de măr şi câteva versuri din Eminescu, rostite aşa, ca o rugăciune, nu le uit, nu le uit nici în somn – şi dacă am greşit, iartă-ne nouă greşalele noastre. Cu mult răbdătoare iubire, la şcoala noastră cea de toate zilele.
De aici înainte, nici nu mai ştiu cine a spus lucrurile astea pe care le voi scrie mai jos, sărind cadranele ca la şotron, ca să iasă un poem despre mine, despre noi, profii de română, confund deja autorii, toţi facem asta din când în când… Ştiu doar că aş fi putut să spun eu cuvintele astea, fiindcă uneori le visez. Profii de română.
Nu vă supăraţi, ce trebuie să fac?
Să răspunzi la întrebări. Moromeţian, despre educaţie, despre a fi profesor.
Domnule, ce înseamnă nu mor caii când vor câinii?
Şi ce crimă este să iubeşti cărţile?
De ce v-aţi făcut profesoară?
Unii încercau să mă imite, să-mi copieze vorbele. Pipăiau cu mânuţele cartea cu versuri de pe catedra mea. Unii nu reuşeau să-i zărească nici măcar coperta.
Dacă mi-a fost teamă? În prima zi de condică am completat cu un pix roşu.
Eu nu sunt scriitor. Sunt un biet profesor de română.
Unele legături cu elevii sunt pe viaţă. Scumpicul.
Fiecare dintre voi are dreptul la o bucată de zid.
Cu zidurile e uneori o problemă. Construim în continuare.
Free. Şcoala e mică şi roz
Scrisul corect e pâinea profesorului meu de română. Din biblioteca mea mă uit spre lumina din intersecţie.
Copiii nici nu ştiu să îşi iscălească numele. Încearcă să n-o iei razna
Când noi, cei cu resturi de vedere învăţăm să scriem cu stiloul
Să predau în cea mai bună dintre lumile posibile
Cred că puţină sinceritate nu ne-ar strica
Dincolo de like-uri pe Facebook şi de declaraţii emoţionante, Aţi rămas… sunteţi…
Pruncul nu vine la şcoală să fie ascultat. Pruncul vine la şcoală să fie învăţat.
Ochii femeii, nu ochii femei.
Întoarce-te în clasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Care ne sunt rădăcinile?
Trebuie doar să găsim calea.
Şi curajul grădinarului
De ce nu citiţi? Nu vreau să devin sensibil
Genele lui Dumnezeu cad în călimarul meu
Listă de lecturi, Listă de lecturi, Listă de lecturi. Test predictiv, subiect şi barem. Fişă de lucru. Recapitulare. Burţile mele de peşte. Nu sunt doar un rac pe malul apei.
Ştiu sigur că aş fi putut să spun eu toate cuvintele astea, fiindcă uneori le visez. Profii de română visează tot timpul cuvinte. Despre asta e vorba.
Prof de română. Şcoala noastră cea de toate zilele – coordonator Camelia Săpoiu
Editura: Casa de pariuri literare
Anul apariţiei: 2019
Nr. de pagini: 150
ISBN: 978-606-990-125-0
Un comentariu
Genele lui Dumnezeu cad în călimarul meu… profii de română în aplecarea lor spre băncile învățăceilor… pentru a le a arăta cărarea pe care vor rătăci visurile tinereții fără bătrânețe… mă înclin, cu admirație!