Procesul Tinereții lui Cioran: nebunie, luciditate deformată, dobitoceală sau/și un fel de decadență în răspăr? – „Procesul lui Cioran” de Adrian Buzdugan

Între apolinic și dionisiac, între „nebunia pentru Hristos” și pacea propusă de Mahatma Gandhi, înțelepciunea lui Wittgenstein și sufismul unui Rumi sau Ibn Arabi, subsemnatul, care aștepta o nouă scriere a prozatorului Adrian Buzdugan, a fost provocat la o călătorie în timp, printr-un eseu, dar și o cercetare științifică, o călătorie către adolescența în care îl descopeream pe Cioran (dar și „generația 27”) și îi citeam pe nerăsuflate cărțile, prin Cioran și Noica descoperind, pas cu pas, filosofia…

Eram naiv și candid (despre istoria naivității și candorii mele se mai poate scrie mult și bine!), nu făceam legături solide între politic și fenomenele culturale, nu m-aș fi gândit atunci că un scriitor ar fi putut fi acuzat de ceva anume, de complicitate, par exemple, la crime împotriva umanității!

Între timp, înțelegi sau vrei să înțelegi cazuri precum Céline, Sadoveanu, Heidegger, Geo Bogza, Che Guevara, înțelegi că bună parte din omenire este însetată de dreptate, vrea să știe exact cât a greșit un om, cum poate fi el pedepsit cât mai exemplar, între dreptate și pace, pace care implică și o iertare fizică sau metafizică, cei mai mulți sau mulți optând pentru… dreptate, uitând că, mistic, judecata supremă nu ne aparține…

Dar desigur, pascalian sau, mai corect anti-pascalian vorbind, este bine să fim precauți și să dăm și justiției omenești ceea ce este al ei, când nebunia și prostia, simplă sau „paradoxală” (după cum numește recent Gabriel Liiceanu, într-un articol de pe Contributors.ro, o specie a prostiei, „acel „defect” mental pe care, strict „tehnic”, l-aș numi prostia paradoxală. De multe ori, când discuția se mută pe tărâmul religiei sau al politicii, această stranie specie a prostiei însoțește și deformează mințile cele mai strălucite.”) au drept de vot în joaca democratică de-a puterea, o logică a justiției (când legile hotărăsc, iar nu oamenii!) este necesară!

Pe lângă dreptate, orice om… cu simțul umorului (sănătos), vasluian sau nu, mai vrea să știe dacă… „a fost sau n-a fost”! În acest caz nu dacă a fost revoluție la Vaslui, ca într-un celebru film (una dintre oglinzile perfecte ale… „sentimentului românesc al ființei” din ultimii 50 de ani), ci dacă, în „ideea unui proces corect”, „a fost sau n-a fost un ideolog legionar? Sau, mai bine zis, cât de legionar a fost sau putea să fi fost Cioran?” (p.21)

Adrian Buzdugan este vasluian, mai exact din Huși (este stabilit la Brăila, acum, este drept, și nu a nimerit-o oricum), are, pe lângă obsesia corectitudinii și a muncii la fel de cinstite, a se vedea p.22, un umor special, nu numai în scrierile sale (să ne aducem aminte acum numai de Comisarul Corcodușă sau de Citadela de fier!), între pace și dreptate preferă… o pace dreaptă, este gata să bea cucută împreună cu Socrate, dacă acesta ar fi acuzat de… incorectitudine politică ș.a.m.d.

Da, într-un fel, Adrian Buzdugan deschide, de fapt, pe lângă procesul lui Cioran, și procesele martorilor mincinoși, imprudenți sau neatenți (vinovați… inchizitorial de „păcatul decontextualizării”, p.112, ca să nu zicem aici și de superficialitate!), pe lângă procesul corectitudinii politice, corectitudine care, ca orice ideologie, poate avea bunele sale intenții… Numai când te gândești la alăturarea dintre „politică” și „corectitudine” te umflă râsul sănătos, homeric, dar în lumea de azi se pare că și un zâmbet este ceva suspect! În cartea lui Buzdugan sunt câteva citate din „Corectitudinea istorică; să punem capăt trecutului unic”, de Jean Sévillia, p.139, unde sunt subliniate erori ale corectitudinii politice, printre care una dintre cele mai importante este proiectarea realității contemporane asupra secolelor anterioare!

Dar, zic eu, Adrian Buzdugan se dovedește un bun avocat al… Tinereții (și a lui Cioran)! Desigur, și Tinerețea poate fi vinovată de atrocități și oroare, dar eu mă refer la frumusețile și splendorile Tinereții, pe Adrian Buzdugan l-aș recomanda ca avocat al Julietei și al lui Romeo, acolo unde sinuciderea nu poate fi iertată…

Se poate ca Cioran să fi fost un Romeo și Lumea Ideilor o Julietă?

Cert este că un cititor trebuie să intre în jocul (serios, totuși! Chiar foarte serios!) de idei al prozatorului și profesorului: la urmă va trebui să dea verdictul! Adrian Buzdugan va juca doar rolurile de avocat, dar, atenție, și de procuror! După umila mea părere, îl convinge pe eventualul judecător, care va strânge cu grijă pietre pentru lapidare, să dea un verdict… cu suspendare!

„Îndrăcirea” lui Emil Cioran este arătată cu degetul copilului din „Hainele împăratului”, dar este, de fapt, doar o… împielițare! Împăratul este… gol, dar a fost…. tatuat! Are tatuaje! Din fericire, „exorcizarea” poate avea succes sau… numai sufletul lui Cioran, Acolo unde contează, știe! Și n-o să cădem acum în ispita unui proces al lui… Dumnezeu! Sau al Religiilor, mai exact! Sau, poate și mai exact, al credințelor și ideilor religioase! Sic! Adică al Istoriei, de atâtea ori personificată, dacă nu chiar zeificată de Cioran, precum într-unul din citatele alese de A. Buzdugan ca probe (în capitolul IV, „Cioran par lui-même”):

„Avantajul unei asemenea înfrângeri metafizice (descoperirea inexistenței adevărului) e că te ajută să suporți mai ușor alte înfrângeri, pe cele la care ne obligă viața de zi cu zi, pe cele care ni le rezervă din belșug Istoria (iartă-mi majuscula grotescă) cu zelul ei funest pe care tu l-ai simțit pe propria-ți piele…” (dintr-o scrisoare din anul 1976, către Arșavir Acterian)

Geniu al paradoxurilor, dar și al dialecticilor care ne apropie de teoriile relativităților (în 1933 scrie: „Nu aștept nimic de la inteligența românească, fiindcă știu că orice surpriză este iluzorie. Dar voi izbi cu toată furia împotriva oamenilor inteligenți de la noi, pentru a le revela vidul. Sunt convins că oamenii inteligenți au devenit inutili. Din acest motiv, voi face apologia barbariei, a nebuniei, a extazului sau a neantului, dar a inteligenței, nu”, citat de la p.158, în 1946, într-o scrisoare către fratele său: „…dar epoca pe care-o trăim e suficient s-o privești ca spectator, pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credințe și la orice credință viitoare. Mai cred poate în inteligență și-n focul de artificii al spiritului.”; aceasta în privința inteligenței; în anul 1959, în privința autorității, se contrazice la interval de câteva luni: ianuarie – „O lume fără tirani ar fi la fel de plicticoasă ca o grădină zoologică fără hiene”; mai: „Oricum, ideea de-a nimici orice autoritate rămâne printre cele mai admirabile din câte s-au imaginat vreodată.”), Cioran este și nu este o victimă a Destinului: a iubit Istoria, dar, Casanova al spiritului, a știut când să o părăsească, poate din acest instinct al seducătorului (de idei, în primul rând), pentru o nouă șansă, deși… a avut copii (cu acea… Istorie), dintre care cel mai controversat ar fi „Schimbarea la față a României”… Desigur, va da peste o altă Istorie, altă dragoste, mai exact un amour care nu va fi deloc unul la prima vedere!

Cioranian sau, mai exact, în spiritul autenticității promovate de Eliade și colegii săi de generație, Adrian Buzdugan este aflat „în căutarea sincerității”, dacă tot Adevărul nu mai există sau stă sub semnul relativității sau este negociat după interese diferite!

Un citat precum cel care urmează, din „Caiete”, însemnare din 8 octombrie 1965, poate stârni zâmbete sau… încrâncenare:

„Aseară, la biserica Saint-Thomas-d’Aquin, îmi spuneam ascultând un motet de Bach că, în materie de nervozitate, doar Hitler m-a mai depășit… și că prin temperament, sunt un Hitler lipsit de fanatism, un Hitler lovit de abulie…” (p.173)

Spuneam că Adrian Buzdugan dă Tinereții ceea ce este al ei, subliniind că există tendința condiției umane de a acuza mai mult tinerețea decât bătrânețea, pentru că, de obicei, cei în vârstă dau verdictele „care contează” (citat exact, p.190: „…dacă ni se pare în firea lucrurilor ca persoanele în vârstă care greșesc să poată beneficia de pedepse mai blânde sau chiar de suspendarea lor, de ce să nu judecăm altfel și păcatele tinereții?”), apreciind un anumit tip de consecvență demn de vremurile Cavalerilor Mesei Rotunde (după Romeo și Julieta, de ce să nu ne gândim și la Tristan și Isolda, la Lancelot și Guinevere – marile iubiri au și implicații politice, sunt politizate, de la războiul Troiei încoace; la urma urmelor, politizarea profită de orice, are nevoie de vrăjitoare, de țapi ispășitori, de profeți, de zei!), alegând ca moto la capitolul IV următorul fragment din decembrie 1963, din „Caiete”:

„Mă gândesc la greșelile mele din trecut și nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc tinerețea în picioare – ceea ce nu vreau cu niciun chip. Aprinderile mele de altădată erau o emanație a vitalității mele, a dorinței mele de scandal și provocare, a unei voințe de eficacitate în ciuda nihilismului meu de atunci. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne acceptăm trecutul. Sau, dacă nu, să nu ne mai gândim la el, să-l socotim mort și îngropat.” (p.151)

Scrie A. Buzdugan: „Tinerețe care, în esența ei, se situează la ani lumină de discernământul și calculul alegerilor mature, de compromisurile și concesiile care tocesc dinții și reduc zbaterile vulcanice la simple bălăceli inofensive, acceptate într-o lume care – nu contează cum merge, bine, rău – preferă liniștea, aparenta măcar pace socială.”!!! (p.190)

Interesantă este, și în lumina ultimelor rezultate la alegerile parlamentare, paralela între anii interbelici și cei ai post-revoluției din 1989, făcută la începutul capitolului al V-lea, „Între fascinația Istoriei și iluziile politicului”, de fapt ultimul capitol al cărții (primele trei sunt „Exasperarea, bucuria și, din nou, disperarea de a fi român”; „Detractori, prieteni și puțini exegeți” și „Cazul Cioran – un caz heideggerian?”, despre al IV-lea scriind mai sus):

„Probabil că n-aș fi înțeles niciodată nefasta influență a Legiunii Arhanghelului Mihail asupra tânărului Cioran, dacă eu însumi n-aș fi prins sfârșitul regimului comunist, apoi repugnanta cleptocrație ce i-a urmat – abracadabranta democrație medievală, cu baroni locali și plebe servilă -, perpetua nevoie de dreptate solicitând imperios o reacție, părând să legitimeze acțiunea, indiferent din ce zonă obscură a eșichierului politic ar veni, chiar și dinspre o inexistentă extremă dreaptă. Acest dublu fel de a dezerta din istorie – pe de o parte, limfatismul milioanelor debusolate și dispuse să accepte ca istoria să se facă peste capetele lor, pe de alta, șmecheria și corupția politcienilor – consideră Gabriel Liiceanu – l-a făcut pe Cioran la un moment dat, în tinerețe, să-și piardă uzul rațiunii.

Orbire care cred că s-a datorat și noutății pe care o aveau în epocă soluțiile totalitare. Ca mișcări și regimuri, fascismul și comunismul erau, în debutul secolului XX, cum bine reamintește Fr. Furet în „Trecutul unei iluzii”, „necunoscute în repertoriul tipurilor de guvernare.” (pp.190-191)

Una dintre concluziile trase, poate mai aproape de filmul „Actorul și sălbaticii” (acesta ideologizat, aici fiind oarecum în răspăr cu posibila morală de acolo) decât de filmul lui Corneliu Porumboiu, noi trebuind să ne gândim la „Filosoful și sălbaticii”, este aceasta:

„Cioran a fost și n-a fost simpatizant, aderent, pseudoideolog al Mișcării. El e cel care a susținut în 1936 că doar o Românie fanatică este o Românie schimbată la față, și tot el, treizeci și cinci de ani mai târziu, este cel care mărturisește: Eram tânăr, orgolios și nebun, cuprins ca atâția alții de un soi de delir. Ideea că fac Istorie mă arunca în transă. Ce dobitoci am putut fi! Acest a fost și n-a fost nu e marca unei concluzii evazive, ci chiar însemnul adevărului, ieșind, ca de atâtea alte ori, în mod neobișnuit la suprafață, După cum am văzut deja există grade ale vinovăției și nuanțări clare ale căinței. Important e să nu cădem, ca atâția alții, în hățișul sofismelor.” (p.191)

„Fără uzul rațiunii”, „nebun”, poate este mult prea simplu să accentuăm pe ceea s-ar putea numi nebunie temporară, în contextul epocii, când „curenți de nebunie zguduie lumea” întreagă, după expresia lui Eugen Ionescu; ceea ce ne poate pune pe gânduri este noua trimitere către zilele noastre, către final:

„Or, farsa democratică de atunci, ca și cea de-acum, dac-ar mai fi receptată cu aceeași durere, străluminează soluții nefirești, nebunești. Indiferent de circumstanțe, pentru cei mai mulți, îngenunchierea unei mari lucidități va rămâne o greșeală de neiertat.” (p.202)

De fapt, poate cea importantă problemă este cea a responsabilității, despe care Cioran este conștient, cel puțin la maturitate deplină, prin anul 1969:

„Mi se reproșează anumite pagini din Schimbarea la față a României, carte scrisă în urmă cu treizeci și cinci de ani! Aveam douăzeci și trei de ani și eram mai nebun ca oricine. Am răsfoit ieri acestă carte; mi s-a părut că am scris-o într-o viață anterioară, oricum eul meu actual nu se mai recunoaște drept autor. Ce încurcată e problema responsabilității!

Câte lucruri am putut să cred în tinerețea mea!” (p.174, în Procesul lui Cioran; Cioran, Caiete, p.659)

La rândurile care urmează din Wolfgang Kraus (Die stillen Revolutionäre. Umrisse einer Geddellschaft von morgen, Viena, 1970), Cioran va spune că se simte vinovat, într-o scrisoare către acel autor:

„Poți fi fascinat de viziunea unei concepții totalitare cu privire la lumea destul de imperfectă edificată prin fapta și gândirea umană, totuși se pune întrebarea dacă această năzuință îndreptată împotriva culturii, împotriva civilizației, împotriva oricărui rezultat al acțiunii umane nu poartă în sine în cea mai mare măsură tocmai acea decadență împotriva căreia afirmă că acționează.”

Dar se va spune imediat: cât poate dura un sentiment (ne) real de vinovăție? Din perspectiva reală a crimelor ideologiilor politizate, a relevării adevăratelor dimensiuni ale Holocaustului?

Într-o scrisoare din anul 1981, către Arșavir Acterian, Cioran scrie:

„Schimbarea la față a României îmi apare astăzi ca o întâmplare de demult, ținând de preistorie, ca produs al unui delir ce nu încetează să mă uimească, în fine ca o divagație. E de neconceput că ar mai putea reprezenta acum o referință valabilă. Asta e! Să recunoaștem că suntem bătrâni și că trebuie să ne asumăm consecințele faptelor noastre.” (p.183, în Procesul…)

Care ar fi aceste consecințe, concret? Cuantificabil, fără a fi cinici? Și aici ne putem aduce aminte de acel banc cu scriitorii din cazanele infernului: spre deosebire de alți păcătoși, care își pot ispăși greșelile, scriitorii și filosofii au cazare permanentă, deoarece multe dintre cele scrise de ei îndeamnă pe alții la fărădelegi și la decenii, secole după ce omul-scriitor a părăsit lumea aceasta!

Mai scrie Liiceanu, în articolul menționat, intitulat „Dumnezeu al meu” , și sper că nu modific sensul prin citare trunchiată:

„Deși înnăscută, prostia nu e o tară pe viață, ci doar locul în care luăm startul în existență. Așadar, ne naștem toți proști, dar depinde până la urmă de noi să nu rămânem așa. (…) Prostia, mai presus de orice, este in-sistentă, rămânere tenace în tot ce primim de-a gata, refuz de a cumpăni și de a întoarce pe toate fețele certitudinile moștenite. Nu ne încumetăm să le supunem periodic unui examen care, prin acceptare sau respingere, le va selecta, integrându-le în cele din urmă, ca fiind ale noastre o vreme, în capitalul nostru mental. Căci cum altfel am putea ajunge la suprema libertate, cea de a gândi pe cont propriu?

***

Prietenul meu mi se plânge de ani și ani că nu reușește să afle care este sensul existenței umane. Unul valabil pentru toate viețile. Sensul Vieții. Și mă gândesc să-i aduc sub ochi această propoziție din Amintirile lui Jung: „Pe cât putem discerne, unicul sens al existenței umane este să aprindă o lumină în tenebrele ființei ca atare” (https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-24487236-dumnezeu-meu.htm)

În… lumina firavă a celor schițate până acum, Cioran a aprins, prometeic, dar și… decadent (fără să o conștientizeze, în privința decadenței) câteva focuri de artificii… Dar unora, din considerente morale sau alt fel de convingeri, nu le plac aceste focuri de artificii, așa cum, din aceleași considerente, nu le plac piramidele, castelele, palatele, catedralele, războaiele, poate nici „Crimă și pedeapsă”, „Lolita”, statuile, festivismele, marșurile, defilările, dogmele, desigur, firea omenească cu toate capriciile și nebuniile ei…

Cum să împaci și capra și varza, când, etologic vorbind… homo homini lupus (mai degrabă decât… bonobo?)? Chiar când este vorba de homo sapiens sapiens, se pare că inteligența nu este de ajuns (pentru toți), spiritul de haită poate fi și pentru lupii singuratici, doar nu degeaba și un Kant poate medita la stele („Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.”), dar și lupii pot urla la… lună (sau tot la stele)!

Doar același Kant mai scria:

„Omul a fost făcut dintr-un lemn așa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept.”

Dar din lemnele acestea, se pot, nu-i așa, aprinde focuri, lumini… la care se pot căuta pietrele care se adună pentru vremurile când se poate arunca cu ele. Sau (la care) se pot orienta zeii când rătăcesc (sau nu, prin Voința lor, sic!) pe pământ! Căutând oameni sau definiția… omenescului!

În ultimă instanță, la ultimul apel, poate se va trage concluzia că Adrian Buzdugan a scris, de fapt, „un proces” al oamenilor (români) sau unul nou al maimuțelor!

Dăm autorului ultimul cuvânt:

„Un lucru e cert: atât cât este, greșeala lui Cioran nu poate fi înțeleasă sau iertată de cine n-a disperat de destinul României niciodată.” (…) Plecat din țară, Cioran a scăpat de furia duplicitarilor săi conaționali, dar simpatia pentru fenomenul legionar rămâne să fie condamnată, atât timp cât nu vom găsi răspunsuri la eternele întrebări: cine suntem, ce vrem, care e locul nostru în istorie? ( Nota a.g.s.: Apropo de același Kant: „Ce pot cunoaşte? Ce trebuie să fac? La ce pot să sper?”; din aceste puncte de semne de întrebare, Adrian Budugan chiar a fost kantian: demonstrația sa este de o claritate demnă de critica… vieții (im)pure – în privința frivolității politice a tânărului Don Giovanni nu va exista nici un Comandor care să vină din infern sau în infern pentru a-l căuta pe impricinat!)

Va veni și vremea când se vor citi doar broșuri despre Cioran și extrase din opera sa. Cine va mai sta să-i citească miile de scrisori sau teancul de volume? Depinde cine se va erija în mare cunoscător al operei cioraniene sau cine va fi însărcinat cu întocmirea plachetelor cu aforisme și a biobliografiilor de-o pagină. Va aplica ștampile manufacturate în sinistrul laborator al corectitudinii politice sau va încerca să fie obiectiv, bănuind măcar cine și ce este? Rămâne de văzut.” (pp.202-203)

Poate ar mai fi ceva de spus despre ambiguitatea ființei umane și a setei sale de absolut, despre dreptul, arta și știința regretului (și de a spune chiar totul despre o carte)!

Procesul lui Cioran de Adrian Buzdugan