Privind către arborele de mimosa… „Nu voi mai vedea lumea niciodată” de Ahmet Altan

Este foarte ciudat să scrii despre o carte, al cărei autor este încarcerat pe nedrept, pentru singurul motiv care nu ar trebui să constituie niciodată un delict: libertatea de opinie. Te simți oarecum inconfortabil că trebuie să scrii – chiar dacă scrisul îți este mărturie, în favoara deținutului, a libertății absolute de conștiință – pentru că simți că e ceva artifical în ceea ce ai putea spune, în exercițiul acesta, uneori atât de crud, al unei umile exegeze. Parcă ți-e rușine de ceea ce faci, tu, cititor-martor, tu, epigon al scriiturii, infam ce poate condamna, printr-un singur cuvânt greșit, printr-o simplă – altă dată, în alt context – inofensivă exprimare, prin eșafodajul literelor, un om la suferință prin indolență. Petiții, scrisori directe adresate autorului, articole de ziare, prin care să critici ferm politica lui Erdoǧan, ar trebui să faci după ce citești memoriile lui Ahmet Altan. Nu poți să filtrezi o mărturie de o asemenea gravitate prin propria ta conștiință, oferind-o „publicului”. De aceea, umila mea prezentare nu este decât o invitație la lectură, o pledoarie pentru libertate, o scriitură angajată, cum nu obișnuiesc să fac de obicei. De regulă, lecturile, ca și articolele pe care le scriu, sunt „momente ale Adevărului”, puse în slujba cunoașterii. Acum însă sunt obligat să mă raportez altfel la cartea lui Ahmet Altan, așa cum am simțit că trebuie să fiu în fața altor cărți de același fel, scrise în închisori: Jurnalul fericirii, Mângâierile filosofiei sau Arhipelagul Gulag. În prezența mărturiilor scrise în închisoare ale unor scriitori condamnați de ideologiile vremii (abia acestea închisori pentru cei care cred în ele), nu trebuie decât, pe de o parte, să celebrezi gândirea liberă și, pe de altă parte, să accepți adevărul scriitorilor închiși, pentru simplul motiv că suferința justifică totul, că singurul mod în care mai poate ca adevărul să circule liber, să iasă din închisoare, este să scrii. Exercițiul scrierii în temniță cred că este suficient sieși, auto-consistent în sine, de vreme ce deja reușesti să demonstrezi un adevăr dincolo de conținutul a ceea ce gândești: gândul, cuvântul nu pot fi încarcerate. Doar trupul poate fi închis, supus regimului dur al detenței: „Mă puteți întemnița, însă nu mă puteți ține în închisoare” (p. 213).

Tipul acesta de scriere este edificatoare, deoarece are un dublu limbaj: cel al semnificației propriu-zise și cel aplicat vieții însăși. Închizând paginile cărții lui Ahmet Altan, abia atunci îți dai seama că aceasta lucrează, că își face efectul în viața ta. Este genul de carte ce te bântuie, ce nu se termină atunci când o închizi, ci, dimpotrivă, abia când observi cum se schimbă lumea din jur ajungi să o prețuiești și mai mult. Poate că e vorba doar de efectul scriiturii de geniu sau poate că doar compasiunea față de suferința unui om te face să te gândești la ceea ce spune acesta. Dar nu e doar asta, sigur nu. Este exact cum spune autorul: „Realitatea nu a reușit să mă cucerească. În schimb, am cucerit eu realitatea” (p. 27). În cele din urmă, memoriile scrise de Altan prețuiesc mai mult pentru că înving spațiul și timpul temniței istoriei reale și te fac și pe tine, cititor fidel, să evadezi.

Scriitor cu multe cărți la activ, jurnalist virulent, polemist incomod și eseistrenumit, Ahmet Altan își scrie memoriile în închisoare, unde își ispășește pedeapsa pentru presupusa vină de a participa la încercarea de înlăturare de la putere a lui Reçep Tayyip Erdoǧan, din 2016. Judecat rapid, în urma unui surogat de proces, scriitorul turc alege să nu se supună realității dure a temniței, să o sfideze și săîși salveze sufletul prin literatură, prin scriere. („uit tot ceea ce nu are legătură cu ceea ce scriu”). Înțelege rapid că soarta lui este legată pe veci de exercițiul acesta extraordinar de fecund, de neimaginat pentru cine nu l-a încercat, acela de a gândi în termenii unui scriitor. Fără a cădea într-un pur retorism, putem afirma că pe Altan îl salvează literatura. Memoriile lui, intitulate sugestiv „Nu voi mai vedea lumea niciodată” sunt scrise în stilul Jurnalului fericirii al lui Steinhardt, fără a fi totuși un manual al convertirii. Cartea ieșită din temniță este o enstază literară, în adevăratul sens al cuvântului, asemănătoare mai degrabă cu Mângâierile filosofiei ale unui filosof creștin condamnat la moarte, dintr-o altă epocă, dar tot în urma unei decizii politice greșite (asta pentru a ne face să înțelegem că istoria erorilor și ororilor este repetitivă, circulară sau poate că, în esență, chiar aceeași, indiferent de cine o practică)Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius. Ca și filosoful, Altan scriitorul realizează un dialog permanent cu Muza Literaturii, singura care este cu el în permanență în celulă. Atingerea Muzei transformă experiențele lui Altan din celula închisorii într-o călătorie fascinantă în lumea ideilor. Prin intermediul literaturii – a cărei prezență se manifestă atât ca dialog semnificativ și edificator, cu scriitorii preferați, dar și ca filtru prin care memorialistulajunge să înțeleagă destinele oamenilor, trăirile acestora sau înseși propria existență – întreaga realitate este modificată. Pereții închisorii se prăbușesc („Sunt un scriitor. Nu mă aflu acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu (…) Pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, dețin puteri magice. Pot trece cu ușurință prin pereți” (p. 213)), gândurile se materializează, înseși realitatea închisorii se modifică. Dar, și poate acesta este cel mai important lucru, meditațiile rezultate de pe urma scrierii acestor memorii – pe care eu, nevrednicul, cu greu reușesc să le traduc în cuvinte, ce se dovedesc a fi deseori neputincioase în a cuprinde universul interior al lui Altan – îl fac pe autorul lor să evadeze din celulă. Evident, nu fizic, pentru că istoria personală funcționează în modul cel mai logic cu putință, și totuși nici atât de ficțional pe cât am putea crede. Citind minunatele pagini ale memoriilor lui Ahmet Altan, îți dai seama că ceea ce pare a fi ficțiune se transformă în realitatea cea mai evidentă cu putință. Aceasta este puterea magică a cuvântului, rostul gândului liber, care trece prin ziduri, care străbate timpuri și locuri, soteriologic și miraculos totodată, schimbând destinul celui care îl afirmă.

Ahmet Altan reușeste să suspende timpul fizic, timpul în care este condamnat la închisoare pe viață, să-l eludeze prin tehnica scriiturii. Dacă înțelegi și mai ales dacă practici această tehnică, un alt timp și un alt spațiu ți se vor deschide și, în noul univers al conjuncțiilor contrare logicii, cele două destine, de scriitor și de om obișnuit, se vor contopi. Iată un exemplu de practică ce are ca rezultat evadarea: „Îmi amintesc de un pasaj din romanul meu Ca o rană de sabie (…) Propozițiile pe care mi le amintesc îmi provoacă fiori (…) Trăiesc acum ceea ce am scris în romanul acela. Sunt un romancier care își trăiește propriul roman (…) Sunt condamnat exact așa cum a fost condamnat și personajul din romanul meu. Mi-am scris propriul viitor” (p. 153 și 156). Viața care imită romanul: acesta pare a fi punctul Aleph în care și noi, cititorii, ne putem regăsi în paginilecărțiilui Altan.Realitatea literaturii pare a bate realitatea istoriei noastre. Totuși, deși alege calea regală a scriiturii, unde timpul se suspendă și logica devine fluidă, Altan nu se rupe niciodată total de timpul său. Nu este o schizofrenie – deși scriitorul pare a ne convinge că este – ci o luciditate balansată, în contrapunct, de memorie și creație. Altan nu uită niciodată unde este („nu voi mai vedea lumea niciodată; nu voi mai vedea niciodată un cer nemărginit de zidurile unei curți. Cobor în Hades” (p. 156)), numai că refuză să se lase cu totul închis. În carceră își înfruntă, asemenea lui Sisif, adversarul. În înfruntarea aceasta adusă pe tărâmul memoriei literare, trebuie să ni-l închipuim pe Altan asemenea regelui ce și-a dorit nemurirea, Sisif, și anume fericit, așa cum îl vede Camus.

În lumea pe care decide să o locuiască, scriitorul întemnițat își scrie propria Odisee: „Îmi voi așterne pe hârtie propria Odisee, o voi scrie cu prețul vieții în această celulă înghesuită. Asemenea lui Odiseu, voi da dovadă de eroism și de lașitate, de onestitate și de șiretenie, voi cunoaște înfrângerea și izbânda. Aventura mea se va încheia numai odată cu moartea. O voi avea pe Penelopa viselor mele. Voi scrie pentru a putea fi capabil să trăiesc, să rezist, să mă lupt, să mă plac pe mine însumi și să-mi iert propriile defecte” (p. 166) . Și chiar dacă ușa de fier se închide în urma lui, în fața lui se deschide orizontul libertății obținute prin cuvânt, o libertate la care scriitorul ne face părtași.

Ne putem întreba, poate, de ce Altan nu luptă efectiv pentru libertatea lui? De ce puține sunt scenele în care acesta se revoltă pentru nedreptatea pricinuită? Cu alte cuvinte, de ce nu încearcă să scape? Poate că următoarele rânduri ne vor face să înțelegem că scriitorul acceptă o altfel de luptă: „Există, prin urmare, o singură cale prin care vitejia poate fi scuzată: să te lupți în mijlocul furtunii și, în același timp, să continui să scrii. Să smulgi pagini – așa, întinate de rușinea curajului, cum sunt – din mâinile timpului care se scurge în această celulă…” (p. 166). Este o luptă mai dreaptă, pe care niciun tiran nu o poate câștiga. Pentru că libertatea nu-i poate fi îngrădită niciunui scriitor. Mereu va găsi acesta modalități de evadare, de a sparge zidurile, de a levita. Odată libertatea câștigată – care, desigur, nu salvează decât timpul personal, nu și timpul nostru, unde erdoganii și oamenii lui sunt temnicerii ce trebuie desconspirați și, în lumea noastră, condamnați în tribunale ale democrației – scriitorul, singurul, se situează dincolo de condiționările istorice și materiale. Iar ceva din experiența lui ni se transmite și nouă, cititorilor.

Mărturisesc că am citit memoriile lui Altan în timp ce mă chinuia febra, trupul îmi tremura și mintea mi se încețoșa. De fiecare dată când deschideam cartea lui Ahmet Altan, simțeam că eram cu el în închisoare și îmbrățișam paradoxul libertății scrisului, cititului și memoriei. Iar cuvinte precum acestea: „Ultima oprire a călătoriei mele sunt mimosele. Mă uit îndelung la ele. Mai întâi simt mirosul, apoi aud foșnetul crengilor, iar răcoarea vântului îmi atinge fața. Mă imaginez cocoțat într-un arbore de mimosa legânându-se ușor în bătaia brizei. – Ai venit? mă întreabă o voce. Te-am așteptat de multă vreme. Iar eu mă uit la arborele de mimosa. Mă uit la el zile, săptămâni, luni întregi” (p. 119) au puterea să te ridice din pat și să te facă să dansezi, plin de speranță că, până la urmă, așa cum spunea și un alt mare scriitor, frumusețea va salva lumea. Eu mărturisesc că m-am salvat! Chiar: ați văzut vreodată un arbore de mimosa?

Nu voi mai vedea lumea niciodată de Ahmet Altan