Prin ochii femeilor

Cu romanul Din cer au căzut trei mere, scriitoarea armeană Narine Abgarian și-a fidelizat deja o mare parte din publicul cititor de la noi. Să știi cum se spune/scrie o poveste, reconstituind o întreagă lume, dintr-un anumit spațiu, în tot ceea ce are aceasta esențial pare la îndemâna oricui, fără să fie astfel însă. Narine Abgarian știe să-și dozeze narațiunile care structurează un ansamblu epic, schimbând ingenios vocile și perspectivele, astfel încât același personaj să se vadă reflectat poliedric, așa cum se întâmplă și în Simon, cel mai recent roman al său, publicat și la noi, versiunea în limba română datorându-i-se traducătoarei Luana Schidu.

În narațiunea la timpul prezent cu care se deschide cartea, Simon este, de fapt, un personaj absent. Deja decedat, i se pregătește înmormântarea după datinile armenești. La căpătâiul său vin să-și ia rămas bun, alături de soția legiuită, alte patru femei pe care Simon le-a iubit de-a lungul vieții, cu care a avut o relație și al căror destin l-a schimbat prin puterea sa de a oferi afecțiune și sprijin. Simon devine, așadar, un personaj reconstituit și reconstruit gradat din perspectiva celor cinci femei din viața sa: Ainanț Melania (nevasta), Sofia, Eliza, Susanna și Văduva Silvia. Romanul însumează poveștile/vocile lor, iar fiecare poveste reprezintă o lume în sine: istorie de familie, datini, tradiții și obiceiuri, ritualuri și superstiții, căsătorii mai mult sau mai puțin aranjate, maternitate, fericire versus nefericire etc. Simon intervine, de fiecare dată, în viața acestor femei exact când ele se află la o răscruce. Le oferă iubire, arată că le vede, ajută la înflorirea lor, la salvarea lor.

Istoriile de familie, ca istorii personale, se desfășoară pe fundalul istoriei mari, colective: oprimarea sovietică, privațiunile, epidemiile, războiul. Când zidarul Simon se ivește în povestea lor sumbră, lipsită de perspective, feminitatea fiecăreia dintre cele patru iubite țâșnește ca un gheizer. La rândul său, ca bărbat, Simon trăiește și înflorește prin femei, prin iubirea pe care acestea o deschid în el. Simon nu este un cuceritor, nu este un vânător, ci un „djantle-man” cum îl numesc în glumă toți ceilalți (de la cuvântul djan-sufletul meu). Referindu-se la relația unui bărbat cu femeile, Simon își învață prietenii să se despartă de oricare dintre ele astfel încât „muierea când se întâlnește cu tine pe stradă, să nu te pârjolească cu un scuipat”. Este regula după care el însuși se conduce: afectuos, respectuos, ieșind din viața lor când situația o impune, lăsând fiecărei femei iubite un dar, un obiect care să le amintească de el (un medalion, un parfum, un șirag de perle, niște desene).

Ritmul cărții este molcom, fiecare poveste are buzunarele și ocolișurile ei: biografia fiecăruia dintre femei, cu accent pe scenele-cheie, relația cu membrii familiei, cu bărbații, abuzurile, adulterul, căutările, maternitatea sau lipsa unui copil. Toate cele patru povești au, pe lângă Simon, un alt element comun: Sașia Vardanuș, „o prostuță inofensivă”, care locuiește singură cu mama ei, un personaj emblematic, înzestrat cu blândețe și bunătate, inclusiv cu harul previziunii. Ca și Simon, Sașia e de o bunătate aproape neverosimilă: neputând să se împlinească prin întemeierea propriei familii, ea trăiește prin celelalte femei, ajutându-le, consolându-le, uneori împotriva voinței unora dintre ele.

Poveștile acestor femei sunt dure, colțuroase, dar niciodată nu le lipsește lumina. Un soi de aură îmbracă viața lor din care bucuria se împuținează sub povara lipsurilor și a presiunilor exercitate de comunitate. Văduva Silvia, de pildă, a avut o copilărie frumoasă, cu părinți iubitori, „genul de oameni care știu să găsească un sâmbure de bine până și în cea mai mare tristețe”. Crescută în dragoste, copil unic, Silvia ar fi trebuit să fie abonată la fericire. Este inteligentă și idealistă. Se mărită cu Romik, bărbat frumos, dar superficial, „egoist și iresponsabil”; descoperă că suferă de vaginism, fără să știe, însă de această afecțiune, ceea ce îi afectează viața sexuală și implicit căsnicia. Abia Simon, mai târziu, reușește să-i ofere afecțiune și satisfacție prin blândețea și dragostea cu care o înconjoară.

Eliza este cea mai mică dintre surori, „cea mai sensibilă și mai impresionabilă”. Mama ei ar fi vrut ca al treilea copil să fie băiat. Dacă surorile mai mari termină strălucit studiile și se așază la casa lor, Eliza este un copil „cu totul needucabil”. Singurul ei talent este desenul, dar nu se instruiește în acest sens. Se mărită devreme, cu un bărbat care iubește altă femeie și care o înșală repetat cu aceasta. Crește copii. Divorțează. Băieții pleacă în America, Eliza cade în depresie. Atunci apare Simon în viața ei, astfel încât femeia aceasta deja ofilită cunoaște bucuria trupească și sufletească: „Miroși a miere de flori” îi spune Simon femeii căreia soțul îi reproșase mereu că pielea ei miroase urât. Eliza renaște din propria cenușă, înflorind într-o relație adulterină până când, după cinci luni de fericire care-i vor alimenta viața rămasă de trăit, se desparte de bărbatul iubit. Este deja o femeie împlinită și puternică.

Sev-Mușeganț Sofia s-a măritat dintr-un capriciu: o rochie de mireasă după moda anului 1972, pe care a vrut-o suficient de mult încât să facă nuntă cu Beniamin, pentru care nu simte inițial nicio afecțiune și căruia îi refuză un timp consumarea mariajului, dovedindu-se vorace în acest sens ulterior. Sofia își dorește copii, dar câteva avorturi spontane o aruncă într-o criză prelungită. Deși căsnicia merge bine și își iubește deja bărbatul, Sofia nu face față plecării în Kazahstan a lui Beniamin și cade pradă avansurilor lui Simon, cu care nu doar că rămâne însărcinată, dar reușește să nască la termen.

Susanna a crescut pe Strada Livezii, alături de o bunică paternă cu totul malefică și egoistă, care îi terorizează părinții, iar pe fete, mătușile Susannei, le transformă în femei labile, incapabile să se desprindă și să-și croiască propria viață. Într-o casă în care răsună zilnic blesteme cumplite, viața e un calvar, în ciuda iubirii arătate fetei de către părinți și cele două mătuși. E prima iubire a lui Simon și prietena Melaniei, cea care-i va deveni ulterior nevastă. Susanna ar fi trebuit să-i fie pereche, dar o răpire și un viol le va curma visul de dragoste. În acest gol creat de refuzul Susannei se produce trădarea prieteniei dintre ea și Melania, ultima consolându-i logodnicul și măritându-se în cele din urmă cu el.

Toate aceste femei deschid, dezvoltă și închid povestea zidarului Simon. Iar povestea lui crește ramificată în poveștile lor dintr-un orășel armenesc, povești care își au rădăcinile departe, în trecut, acoperind un secol de istorie colectivă. Se suferă, se plânge și se râde în cartea lui Narine Abgarian. Căci viața, în curgerea și în (ne)firescul ei le adună și le duce pe toate. Iar mai presus de toate, luminând puternic, se ridică mereu dragostea. Căci aceluia care iubește din tot sufletul, toate i se iartă…

Simon de Narina Abgarian