Povestea lui Mihail Sadoveanu (2018, Editura Muzeelor Literare) este o biografie, construită în maniera călinesciană, pe care o cunoaştem din Istoria literaturii române de la origini până în prezent. La fel îşi scrisese G.Călinescu şi cartea despre Viaţa şi opera lui Ion Creangă, creând atmosferă şi făcând o incursiune în epocă, furnizând detalii care să te apropie şi de om, nu doar de scriitor. Când este vorba despre Mihail Sadoveanu, este dificil să îi prezinţi opera şi biografia, fără să ajungi pe „traseele” tradiţionale, fie cele ridicol-elogioase (de tipul „Ceahlăul literaturii române”), fie cele accentuat negative, legate de geneza unor scrieri ca Mitrea Cocor sau Lumina vine de la Răsărit. Tudor Ganea izbuteşte să rămână departe de clişee şi să scrie o carte fermecătoare, pe care o citeşti mai mult ca pe un roman, nu neapărat ca pe o reconstituire/restituire biografică.
În această biografie ficţionalizată, Sadoveanu pare un patriarh, ca acela din Veacul de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, un întemeietor de lume. Tudor Ganea intră, ca autor, în viaţa altui autor, clasic, şi reuşeşte să îl vadă aievea, stând, în ultimele clipe ale vieţii, într-un fotoliu poreclit „Bârlogul”. Fotoliul luase de mult forma trupului său masiv şi-i slujea de pat, de când se îmbonăvise mai grav. Cu vocea gravă, recitând versuri din Eminescu şi dictând tinerei sale soţii o ultimă pagină de proză, Mihail Sadoveanu făcea, la final de existenţă, tot ce era de făcut, ca să rămână frumoasă operă posterităţii. Cu o fină turnură enigmistică, Povestea lui Mihai Sadoveanu întoarce oglinda vieţii invers, pornind de la ziua morţii şi ajungând la ziua naşterii. Şi, când afli că Sadoveanu şi-a făcut apariţia în diverse locuri, cu toate că, raţional vorbind, ar fi fost imposibil, zici şi tu, ca martorii acestor apariţii, că omul, de fapt, n-a murit, n-a trecut în Ţara de dincolo de negură, înspre Dumbrava minunată. Locuieşte, cumva, în mai multe locuri deodată.
Textul lui Tudor Ganea face un fel de analiză a mecanismelor care declanşează actul creator. Important este impactul realităţii asupra imaginaţiei, facultate a cărei funcţie seducătoare, cum observa G.Bachelard, ne permite să părăsim cursul obişnuit al existenţei. Tudor Ganea „vizitează” în cartea sa principalele scrieri sadoveniene, pe care le şi explică, le analizează în fibra lor interioară, citindu-l pe Sadoveanu cu ochii celor care l-au cunoscut aşa cum a fost, în viaţa obişnuită – scriitor, pescar şi vânător, pasionat de păsări de rasă, mare amator de şah, perfecţionist, iubitor de tradiţie, dar şi de modernitate.
La Casa cu turn din Iaşi, astăzi muzeu, o clădiră ridicată la 1840 şi lăsată din nefericire să se degradeze, Mihail Sadoveanu a trăit, la un moment dat, alături de cei 10 copii ai săi, într-o atmosferă patriarhală, aproape de o baltă, la marginea unei păduri, lângă mănăstire, locuri în care a vânat, a pescuit şi, mai ales, a adunat subiecte pentru scrierile sale.
În această casă a scris Fraţii Jderi, dar şi Hanu Ancuţei. Cunoscător autentic al scrierilor lui Sadoveanu, Tudor Ganea pleacă de la secvenţe clasice, exemplare prin rafinament, şi le recontextualizează. Rezultatul este o reconstituire pitorească a unei pagini sadoveniene, plasate într-un registru (uşor) diferit de cel originar. Este şi cazul povestirii Balaurul. Boierul care le pune gând rău îndrăgostiţilor, Irinuţei şi lui Alexăndrel Vuza, este luat pe sus de vârtej. O furtună, iscată din senin, devine „balaurul” din povestirea cu acelaşi titlu:
„Peste Moldova, dincolo de dealul Bolândarilor, cerul se mişcă şi se aplecă rotindu-se împotriva pământului; ş-un muget peste fire şi nemaiauzit umplu văile venind dintr-acolo; şi toată lumea care se afla faţă, întorcând ochi holbaţi, a văzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iuţeală.
L-am văzut şi eu şi m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subţire ca un sul negru pipăia pământul, şi trupul i se înălţa în văzduh, iar gura i se deschidea ca o leică în nouri. Şi mugind, venea cumpănindu-şi coada; iar în răsuflările lui sorbea şi juca în slavă clăi de fân, acoperişuri de case şi copaci desrădăcinaţi. Şi de sub mugetul lui lepăda o revărsare de grindină şi ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei ş-ar fi prăvălit-o asupra noastră.
La vederea puterii lui, ţiganii au căzut cu feţele la pământ. Ancuţa s-a mistuit undeva într-o cotruţă a hanului. Eu m-am repezit la tata să-l desleg, – şi-abia am avut vreme să mă tupilez lângă el, sub căruţa cu roatele fără ciolane. Droşca cu caii învăluindu-se, a întors în loc ş-a apucat-o în goană spre Roman, având şi pe feciorul vornicului Vuza într-însa. Iar balaurul, alungând în partea cealaltă pe boier, l-a cuprins, l-a sucit şi l-a izbit amestecându-i barba cu vârtejul, – pân’ ce l-a lepădat aproape mort într-o râpă mai încolo. Şi cum s-a întâmplat asta, năvala de ape şi piatră a stătut, şi numai mugetul fiarei a mai rămas stăpânind, – şi-am văzut-o cum se ducea cătră miazănoapte, ca un stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au alinat cuprinsurile.”
Tudor Ganea rescrie acest pasaj din povestirea Balaurul, reconstituind momentul în care se face trecerea de la realitate la ficţiune. Iar pagina tânărului autor este la fel de interesantă ca cea a lui Sadoveanu, scrisă fiind totuşi altfel, cum este firesc, cu amprentă stilistică proprie, reamintind, cu toate acestea, de modelul iniţial, ca într-un exerciţiu de intertextualitate. Autenticitatea creează plăcerea lecturii şi dă cititorului, în anumite momente, fiori pe şira spinării. Turma de vaci trebuie să fi existat şi ea (poate nu chiar cocoţată în cireşi), aşa cum autentică va fi fost spaima Ecaterinei, prima soţie a scriitorului, care-şi cheamă copiii lângă ea, să-i ferească de prăpădul naturii. La fel de impresionante sunt spaima, uimirea în faţa naturii atotputernice, mirosul de „praf de puşcă şi sânge închegat”, Sadoveanu însuşi, împietrit în mijlocul curţii, la vederea fuiorului de praf care ocoleşte Casa cu turn:
„Ajunsă la baza turnului, femeia îşi ridică privirea spre înălţimea acestuia, acolo unde tatăl ei scrisese povestirile din Hanu Ancuţei, povestiri ce porneau aproape toate de la întâmplări reale, multe dintre ele aburind de izul de mlaştină ce mustea din hainele vânătoreşti pe care le agăţa la aerisit sub arcadele turnului. Mirosul de praf de puşcă şi sânge închegat răzbea din înaltul campanilei şi se împrăştia prin toată curtea, în momentul în care vântul se pornea să bată. Aşa se întâmplase şi în vara anului 1924 când, întors de la o partidă de vânătoare ce se întinsese de-a lungul unei săptămâni întregi prin noroaiele bălţii Cristeştilor, fusese martorul unei tornade ce se dovedise a fi resortul povestirii Balaurul.
Profira şi-l aminti pe Maestru strigând în acea zi la ea şi la fraţii săi, din înălţimea turnului, acolo de unde vocea sa căpăta amplificarea unui megafon şi avea darul să sperie orătăniile împrăştiate prin livadă. Venită dinspre Repedea, tornada fusese percepută de cei de jos ca un fum cenuşiu şi subţire. Fuiorul dansa în depărtare, la început neameninţător, cu o graţie specifică mişcărilor de balerină. Abia când diametrul i se dublă şi apoi triplă, Ecaterina îşi chemă copiii sub cerdac. Spaima şi nedumerirea ce se instaurau treptat pe chipurile copiilor, se regăseau la tatăl lor transformate într-o curiozitate admirativă. Sadoveanu coborâse în fugă treptele turnului şi ieşise încurte, imun la îndemnurile soţiei sale de a rămâne sub adăpostul cerdacului. Forţa distructivă a tornadei era acum în plină desfăşurare, zdrobind acoperişuri, ridicând porumbare de la pământ, spulberând căpiţe de fân, smulgând copaci din rădăcini şi amestecând în vârtejul ei sute de şipci, mii de ţigle ceramice, ce se spărgeau cu zgomot de cioburi sau căruţe întregi, ce îşi dezintegrau osiile cu trosnet de surcele în miezul vânătorii ce mistuia totul în înaintarea sa bezmetică.
Sadoveanu împietrise în mijlocul curţii de pe dealul Copoului, cu ochii la cireada de vaci ale căror mugete răsunau din înaltul cerului. Văzuse cum fuseseră aspirate de vârtej, ridicate de la pământ şi purtate în acea învârtire circulară ce făcea ca bietele animale să pară figurinele de plastic ale unui gigantic carusel. Când tornada trecu la numai câteza zeci de metri de curtea lor, paiele unor căpiţe de fân fură supte şi amestecate prin perdeaua de resturi ce acoperiră turma de vaci, ale căror mugete şi dangăt de tălăgi se auziră din ce în ce mai înfundat, ca o melodie în surdină.
Balaurul, îl auzise Profira pe tatăl ei strigând extaziat, cu ochii la vârtejul ce-şi potoli amplitudinea şi aşeză vii şi nevătămate animalele în coronamentul unei livezi de cireşi de pe dealul vecin. În zilele ce au urmat, stăpânii animalelor au reuşit cu greu să le dea jos una câte una, ajutaţi fiind de autorităţi ce le puseseră la dispoziţie hamuri şi suspante de paraşută. Sub cireşii animalelor ce nu putură fi date jos, ţăranii împrăştiară baloţi de paie. Astfel, la intervale neregulate, trosnetul crengilor rupte sub greutatea vacilor răsuna în toată valea, provocând delirul copiilor ce luau cu asalt terasa turnului pentru a observa bovinele căzute pe moale, în paturile de paie de sub cireşi, de unde se ridicau vii şi nevătămate. De fiecare dată când se auzea mugetul unei vaci, Profira îşi amintea de nopţile de după tornadă, când bietele animale mugeau prelung, prinse printre ramurile cireşilor, închipuindu-şi-i ca pe nişte dinozauri preistorici ce muşcă din coronamentul livezii la masa de seară.” (p. 43-46)
Cu asemenea pasaje, cartea lui Tudor Ganea este interesantă nu doar pentru cunoscătorii operei sadoveniene, ci, mai important, pentru cei care au prejudecăţi cu privire la autorii clasici, considerându-i vetuşti.
Povestea lui Mihail Sadoveanu face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topârceanu).
Absolvent în 2008 al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, Tudor Ganea (n. 1983, Bucureşti) scria, în 2016, Cazemata, o proză care a atras imediat atenţia asupra sa. Premiat pentru debut de Observatorul cultural, Tudor Ganea primea, de asemenea, premiul Nepotu’ lui Thoreau (debut) şi o nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor. A urmat volumul Miere (2017), conceput în formula sud-americană a realismului subminat, în diverse forme, de inserţia fabulosului. Porci (2018), un roman alegoric în formula distopiei, a atras diverse opinii ale criticii literare, cu referire la stil, puterea de a susţine intriga şi compoziţie, în general.
Fără îndoială, Tudor Ganea este un autor care are deja publicul său. Proza lui plină de forţă dislocă „felii” de realitate, dându-le un contur neobişnuit. De multe ori, ceea ce scrie acest autor seamănă cu o fotografie făcută contre-jour. Sau, ca să folosesc altă analogie, mai potrivită pentru un arhitect, cartea aceasta despre Sadoveanu este şi ea o Casă cu turn, o construcţie care îţi permite accesul la alte dimensiuni, exoterice sau rămase în penumbră.
Povestea lui Mihail Sadoveanu de Tudor Ganea
Editura: Muzeelor Literare
Anul apariției: 2018
Nr. de pagini: 93
ISBN: 978-606-799-235-9
