Portretul tinereții fără de bătrânețe

În 2019 și 2020 apăreau cele două volume din revista Secolul 21, dedicate lui George Banu, subintitulate simplu Contemporanul nostru, o aluzie directă la specificul revistei. Reunirea textelor de o diversitate șocantă, pe alocuri, a avut ca scop celebrarea celor 75 de ani împliniți de celebrul teatrolog român, stabilit la Paris, oraș unde a și murit în 2023. Am cumpărat cele două volume dintr-o nevoie de a înțelege personalitatea unui om de teatru foarte vizibil în mediile culturale românești, nelipsit de la marile festivaluri de teatru organizate în România sau oriunde în lume. Textele reunite de editori m-au dezamăgit în cea mai mare parte, fie și pentru că am realizat că, în ciuda unei personalități foarte puternice, George Banu n-a reușit să adune în preajma lui doar oameni de calitate, diversitatea caracterelor reflectându-se direct în calitatea textelor care intră între copertele revistei menționate. Pe de altă parte, chiar dacă cele două volume au luat forma unor cărți de sine-stătătoare, în fapt vorbim despre o revistă culturală, ceea ce justifică (parțial, dacă mă întrebați pe mine) partea a doua a fiecăreia din cele două apariții. Mă îndoiesc că sunt mulți cei care au cumpărat ambele volume, după cum mă îndoiesc că sunt foarte mulți cei care au și citit integral textele în cauză, aflând ceva nou despre omul de cultură.

Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce privește volumul Tu ești Mircea?, coordonat de Cristian Pătrășconiu și Robert Șerban. Ambii, vechi colaboratori ai lui Mircea Mihăieș, omagiat pe această cale pentru împlinirea unei frumoase vârste. Născut pe 1 ianuarie acum 70 de ani, Mircea Mihăieș justifică perfect întrebarea (retorică) sub care s-au reunit, în ordine strict alfabetică, textele scrise de foști studenți, colegi de catedră (universitară), prieteni vechi și scriitori. Spre deosebire de George Banu. Contemporanul nostru, Tu ești Mircea? este mai mult decât o radiografie precisă (și complexă) a unei personalități pe cât de complexă, pe atât de greu de prins într-un tipar. Cine i-a citit cărțile, l-a ascultat cel puțin o dată la un curs universitar sau cu prilejul unei conferințe publice știe că un al doilea MM nu se mai naște. Cei care-i stau în preajmă de ani de zile nu doar că sunt convinși că fidelitatea este trăsătură de bază a omului Mircea Mihăieș, dar și că aceasta asociată cu tenacitate justifică și întemeiază relații de prietenii care au trecut multe vămi, cea a timpului fiind adesea cea mai puțin importantă.

„Crezi că citind cartea asta ți se vor deschide grozave orizonturi literare?” au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat Mircea Mihăieș. Ne aflam la cursul de deschidere a anului universitar, eram amândoi proaspeți studenți la engleză, iar pe pupitrul din fața mea se afla romanul Gumele de Alain Robbe-Grillet. Nu mai știu ce am răspuns, dar întrebarea mi l-a fixat în memorie. Au urmat patru ani de întâlniri sporadice la cursuri, la examene sau pe culoarele universității din Timișoara. Aveau să treacă mulți ani până mă va ajunge regretul că, din motive alfabetice, nu frecventaserăm aceleași seminare. În primul an de facultate, ne-a trezit, toți cei de la engleză, făcând practică la Biblioteca Municipală din Timișoara. Fetele la fișa, băieții la atelierul de legătorie al bibliotecii. Acolo, într-o bună zi, i-am înmânat lui Mircea volumul lui Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, făcut ferfeniță. Mi l-a returnat a doua zi legat frumos în coperte solide din carton maroniou. Îl mai am și acum. (Adriana Cârcu, The Romanian Scholar)

Citind text după text, mi-am dat seama de două lucruri; Mircea Mihăieș n-are nevoie să citească cele scrise și adunate între coperte de Cristian Pătrășconiu și Robert Șerban. Sunt convins că în cele mai multe cazuri știe și unde a fost pusă virgula în text și nu mă refer la conținutul ideatic, cât la forma stilistică, la tiparul de gândire al fiecăruia dintre cei care au depus mărturie, dacă pot să mă exprim astfel. În al doilea rând, am realizat că foarte puțini oameni reușesc ceea ce lui M.M. îi reușește din mers: să adune în jurul lui oameni din diverse generații, e drept că de același calibru intelectual. Nu există între semnatarii textelor nici măcar un singur nume de a cărui valoare să ne îndoim, ori asta spune foarte multe despre cel omagiat. Pe de altă parte, nu există text care să fie scris în stil didacticist, unul în care autorul să poată apela din plin la formule de politețe și/sau standard, care se folosesc cu astfel de ocazii. Cu alte cuvinte, nici urmă de discurs, patetism sau regrete, deși, o să vedeți, sunt câțiva oameni care n-au pornit cu dreptul în relația directă cu Mircea Mihăieș.

Dacă aș dori să despart, în ceea ce-l privește pe Mircea Mihăieș, meritele de calități, atunci nu mi-aș permite să ratez o calitate pentru care nu am găsit o altă denumire mai bună: „imunitate la provincialism”. Este cea care i-a protejat repulsia sa față de curentele anti-elitiste americane și pentru impostura mai timidă sau mai agresivă din viața noastră publică. Provincialismul e o boală discretă căreia i se contestă și simptomele, și sechelele, așa că întrebarea vine de la sine: cum ne face rău provincialismul? În primul rând, cred că ne ajută să ratăm limbajul care face posibile ideile noi. În al doilea rând, ne încarcă cu multe cunoaștere inutilă și apoi ne împiedică să scăpăm de ea.” (Valentin Constantin, Tinerețea fără bătrânețe – garanția valorii)

Trăim vremuri tulburi, în care personalitatea publică nu mai are nevoie de calități precum tenacitatea, consecvența, profunzimea, rafinamentul argumentului ideatic etc. ca să se afirme. Și, cu toate acestea, Mircea Mihăieș se încăpățânează să rămână o personalitate, tocmai pentru că are aceste calități și încă alte câteva la un loc. Încăpățânat? Nu știu, nu-mi permit să afirm asta. Sfidător? Nici pe departe. Nonconformist? O, da, aici cred că și el ar spune un (m)a, asemenea multora dintre cei care au încercat să povestească despre el, într-un fel sau altul. Dar e un nonconformism constructiv, unul care se raportează la tradiții ca fiind absolut necesare și de care se folosește în cele mai neașteptate moduri. Pentru cineva care scrie texte în reviste culturale și de specialitate cu o regularitate demnă de un sfânt, disciplina face parte din canonul zilnic. Și, cu toate acestea, Mircea Mihăieș nu e nici pe departe pustnic, ascultă muzică (și ce muzică, cei care o să aveți curiozitatea să citiți cartea vă puteți alcătui un adevărat playlist), vede filmele care merită văzute, bea Kinley (recunosc, prima oară când am citit referința, mi-a luat niște secunde să-mi dau seama că e vorba de actualul Schweppes) și protestează ori de câte ori simte nevoia, dintr-un simț al dreptății rarisim la un om de litere.

Curajul scriiturii însă mă părăsește ușor. Fie că e vorba de recenzii, articole academice sau teze de doctorat, de bucăți creative sau de simple încercări de a radiografia experiența, impulsul de a mă îneca la mal pune de cele mai multe ori stăpânire pe mine. Dacă am scris cât am scris și am reușit să finalizez cât am finalizat i se datorează în bună parte lui Mircea Mihăieș. A crede în alții atunci când ei înșiși nu o fac este unul din multele sale talente. A vedea în unii oameni ceea ce ei înșiși nu văd de cele mai multe ori ține de o deschidere și de o bunătate care au devenit specii pe cale de dispariție. (Dana Crăciun, Un transformator de minți)

Pe foarte mulți dintre autorii textelor îi cunosc personal sau măcar ne-am întâlnit în câteva locuri și ocazii. Pe toți i-a ajutat Mircea Mihăieș, într-un fel sau altul; pe unii să scrie, pe alții să-și construiască carierele universitare, pe alții să-și aleagă parcursul public etc. Cum a făcut-o și cum îi iese să fie disponibil, prezent și implicat, în condițiile în care nu abandonează nicicum scrisul este un mister, chiar și pentru cei care-l cunosc de zeci de ani. Rămâne în suspensie întrebarea cum l-au ajutat ei pe Mircea Mihăieș. În spatele evidențelor există răspunsul și la această interogație, explicația unei reușite pe toată linia. Grija pentru oamenii cu care alege să se înconjoare M.M. este, în fapt, grija față de el însuși. El ia de la fiecare în parte ceea ce are nevoie, își hrănește nevoia de cunoaștere și de argumentare cultivând un dialog pe cât de rafinat, pe atât de ludic. Cu un simț al umorului care ia adesea forma (auto)ironiei, Mircea Mihăieș reușește să facă lumină unde nimănui nu-i iese și să aducă stropul de optimism necesar pentru a merge înainte, deși el e un pesimist din naștere.

Ne împărtășim proiectele literare (Mircea a fost primul cititor al tuturor cărților mele și nu cred că-i voi putea mulțumi suficient pentru răbdarea pe care a avut-o mereu). Literatura este liantul special al relației noastre. E un loc unde ne întâlnim și fără să fim față în față.

Avem prieteni comuni, idealuri comune, o baricadă a ideilor comune. Există între viețile noastre vase comunicante care au crescut odată cu noi. Suntem atât de diferiți, totuși, încât suntem, inevitabil, asemănători. (Ioan T. Morar, Cel mai bun prieten)

Tu ești Mircea? mi-a confirmat multe intuiții, nu le trec aici în revistă. De ce să-l citiți? Pentru ca mai apoi să-i căutați “trilogia” și articolele; Mircea Mihăieș este genul de om pe care-l înțelegi cel mai bine citindu-l. Pentru mine, vocația de pedagog (și folosesc cuvântul asumat) este cea care-l definește (cel mai) bine. Admir necondiționat oamenii care reușesc să nu pervertească nicio secundă rolul de profesor, iar Mircea Mihăieș a fost și rămâne magister pentru generații de studenți, ceea ce e cu adevărat o performanță astăzi. Îi felicit pe cei doi coordonatori pentru reușita unui volum care dă măsura personalității celui care face obiectul întrebării din titlu. Domnului Mircea Mihăieș, în loc de urare: aștept volumul despre Virginia Woolf și toate cele care vor mai fi să fie.

Tu ești Mircea? – volum coordonat de Cristian Pătrășconiu și Robert Șerban