„Regina inimii” – viața pusă pe note muzicale

Akira Mizubayashi este un scriitor japonez de expresie franceză, cu un doctorat susținut în Franța despre personalitatea gânditorului iluminist, Jean-Jacques Rousseau. În prezent, este profesor de limba franceză la Tokyo și autorul mai multor romane de succes pentru care a și obținut premii literare importante: Prix littéraire de l’Asie, Prix littéraire Richelieu de la francophonie, etc.

Romanul Regina inimii a apărut, în limba franceză, în anul 2022, la Gallimard, fiind tradus la începutul anului 2024 de Mădălina Ghiu, la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, loc în care a fost tradus, în anul 2021, și romanul Inimă frântă, al aceluiași scriitor.

Volumul este structurat în cinci părți, urmate de epilog, acestea fiind numite mișcări și urmând crescendo-ul muzical care însoțește acțiunea întregii cărții, indiferent de timp și spațiu, de generații sau schimbări.

Tema centrală a cărții este umanitatea în fața teribilului Istoriei, cât mai rămâne din stratul omenesc între ruinele răului, dublată de tema iubirii, redată profund, trist, precum acordurile Simfoniei a opta a lui Șostakovici, muzica devenind, pe parcursul narațiunii, o ființă aparte, metamorfozată și hiperbolizată. În momentele groaznice în care capetele adversarilor pică unul după altul într-o groapă săpată tocmai în acest scop, Jun, tânărul student la Conservator, este nevoit să îndure groaza de a lua o viață, printr-o tăietură decisivă, momente în care creierul și urechile îi sunt inundate de muzica, singura care îl poate salva din ghearele unui război de neînțeles.

Atunci se aude, în tremurul timpului care pare să se întindă la infinit, sunetul ca un suspin al unui corn englez care transmite singurătatea soldatului, starea lui de abandon lipsită de speranță. Estompată, conștiința pe jumătate trează, pe jumătate adormită a lui Jun Mizukami rătăcește în imensitatea unui deșert întunecat unde nu se profilează nici o figură umană.

Romanul este construit pe două planuri temporale, dintre care planul temporal principal este Al Doilea Război Mondial, care marchează destinul personajelor principale încă de la început, din momentul în care Jun este nevoit să plece spre Japonia, despărțindu-se definitiv de Anna, în portul Marsillia, iar, pe de altă parte, planul temporal secundar, situat în prezentul nepoatei lui Jun și Anna, Mizuné, celei căreia îi va fi dat să descopere povestea bunicilor săi, oferindu-și, astfel, propriul său destin. Locurile narațiunii sunt Japonia și Franța, spații care se apropie și se despart, fiind, simultan, capete ale lumii și tărâmuri vecine, două civilizații diferite care au puterea de a trasa granițe istorice insurmontabile. De asemenea, Regina inimii este așezat în planuri narative multiple, întrețesute cu măiestrie, de la povestea personajelor principale, Jun și Anna, până la cea a lui Oto și Mizuné, nepoții de bunic, care primesc moștenire dragostea pentru muzică, dar și greutatea de a descoperi și, asemenea unui puzzle, de a reconstrui, piesă cu piesă, povestea familiei lor.

Povestea tânărului japonez student la Conservator, în Franța, și a franțuzoaicei care se pregătea să devină institutoare, avea să înceapă dintr-o întâmplare, cum încep întotdeauna marile povești de dragoste în literatură, în localul Chez Fernand, loc în care începe metamorfoza existenței celor doi, iar ceea ce îi leagă este muzica, dar și unchiul Annei, Fernand, cel care le face poza, care va tăinui peste timp, înjumătățită și abia întregită după decenii.

Jun și Anna se întâlniseră la Paris cu doi ani și jumătate în urmă. Tânărul violist japonez avea douăzeci și trei de ani. Student la Școala Națională de Muzică din Tokyo, a ajuns la Paris în martie 1937, după patruzeci și cinci de zile de călătorie cu vaporul pentru a studia viola sub conduerea celebrului profesor Maurice Vieux. Închiriase un mic apartament pe rue Portalis, lângă Conservator, unde mergea în fiecare zi dimineața, să ia lecții de la maestru, dar și să exerseze neobosit în singurătatea unei săli de studiu individual.

Însă, feeria tinereții studențești este distrusă, brusc, de izbucnirea războiului, care avea să schimbe complet cele două vieți, făcându-le drumul ireversibil, dar rămânând, cu toate acestea, o legătură puternică, micuța Agnès, fetița născută din dragoste, frică de despărțire și speranță. Moștenirea muzicală, însă, avea să fie transmisă, peste timp, nepoatei Mizuné, al cărei nume însemna muzica apelor, o tânără violistă, ajunsă șefă de partidă a Orchestrei Filarmonice din Paris, interpretă desăvârșită a Simfoniei a unsprezecea a lui Șostakovici, care avea să devină cea mai puternică legătură cu trecutul familiei sale.

Mizuné simțise că ochii i se umplu de lacrimi, dar reușise să și le rețină în timpul concertului sub privirea extaziată a dirijorului. A urmat începutul prodigios la simfoniei, acel moment inaugural în care muzica depășește tăcerea pentru a-i sublinia toată profunzimea.

Momentul serii concertului devine unul culminant pentru existenței muzicienei fiind cel în care află despre un roman care urmărește să zugrăvească portretul unui muzician puternic zdrobit de violența Istoriei… Astfel, lectura romanuluiUrechea vede, ochiul ascultă deschide un nou plan narativ, cel al căutării, al scotocirii trecutului, până la aflarea unei vechi povești și conturarea uneia noi, primită ca un dar.

Salvat din război, Jun, după o lungă convalescență, își construiește o nouă viață în Japonia, un stat ciuntit de rănile bombardamentelor, căsătorindu-se și dând povestea mai departe prin nepotul său. Întânirea celor două lumi, dintre vechea viață a lui Jun și cea postbelică, devine inevitabilă, astfel, prin intermediul detaliilor descoperite de ambele părți, Mizuné și Otohiko ajung față în față, unul în viața celuilalt, pentru totdeauna. Însă, cercul se poate închide abia atunci când muzica își dă ultimul acord.

A fost o rugăciune lungă și tulburătoare de o liniște profundă, o rugăciune universală fără divinitate, fără profeți, fără religie, fără frontiere, rugăciunea arzătoare fără cuvinte a sufletelor rătăcitoare care s-au întors de departe în acea seară, de foarte departe, din viața lor zdrobită, din trecutul lor luminos înghițit cu sălbăticie de întuneric.

În iureșul unui război, sub apăsarea grea a zgomotului distrugerii, singura care mai poate salva umanitatea este muzica și limba vorbită. Personajele lui Akira Mizubayashi găsesc puterea să se ridice deasupra atrocităților și să își vindece rănile prin muzică, singura care are puterea să aducă la tăcere și cele mai monstruoase țipete și zbierete. Armonia muzicii, însă, poate fi și armonia limbii vorbite, așa cum deleagă protagoniștii romanului: limba japoneză rămâne, pentru ei, limba războiului, în timp ce, limba franceză devine limba muzicii, a iubirii. Asemenea romanului Inimă frântă, romanul Regina inimii conturează o lume diformă, rănită de Istorie, dar recompusă, prin propriile forțe, de muzică.

Regina inimii de Akira Mizubayashi