(XVII) Sighișoara
Am ales un weekend în care știam că Dan merge la ai lui și am pornit o ceartă din nimic care m‐a ajutat să scap de mesaje și telefoane un weekend întreg. Ea a ales și a plătit un apartament într‐o casă UNESCO, Augustus Apartments, super queen‐size bed cu rame de lemn, geamuri mari, draperii de in cu căsuțe brodate manual, rafturi pline de toate edițiile National Geographic. Totul era foarte frumos și scump, lucru care mă încurca – nu știam unde să mă descalț sau să‐mi las bagajul. Mi‐am pus fundul pe un sfert de scaun care avea o spetează împletită din rogojină. Am aruncat o privire spre geanta mea de voiaj din imitație de piele și fermoar auriu, primită de la o prietenă care lucra de‐o viață la Oriflame.
Casa era plină de lumini mici, așezate în colțuri. Geamurile erau largi și luna își făcea de cap – full moon rising. Mirosea a lemn ars, vara era mai răcoroasă și mai densă ca‐n București. Anda intrase la duș, lucru care m‐a ajutat să respir. Își lăsase pe noptieră un Minolta pe film. „Joacă‐te cu el!“, dar n‐am putut să‐i spun că habar nu am să trag un cadru, așa că am avut grijă ca, atunci când iese de la baie, să mă găsească cu el în mână, curioasă și captivată.
Când s‐a așezat lângă mine, simțeam căldura ieșind din carnea ei moale. Mirosea ca un buchet de lăcrămioare și ochii ei păreau mai mici, deși era cu tonusul sus. Avea tot planul făcut: mâine ne trezim la opt, bem cafeaua în Piața Cetății, apoi mergem în cimitir să facem poze, apoi la biserică, în criptă, apoi ne îmbătăm la Medieval cu bere afumată, mâncăm prăjituri și ne băgăm în pat, de unde nu mai plecăm niciodată.
Nu m‐am împotrivit, o lăsam să mă ducă unde vrea ea, fără să pun întrebări. Simțeam că suntem împreună, mai mult decât fusesem vreodată cu Dan. M‐a lăsat singură doar o dată; o sunase Guillaume și, pentru că i‐a vorbit mai frumos decât am auzit vreodată că poate vorbi o fată c‐un băiat, am băut șase Aecht Schlenkerla Rauchbier până mi s‐a făcut gura pungă. Anda a băut doar trei. Destul cât să‐mi spună de tatăl ei frumos pe care‐l iubea toată lumea, mai puțin ea și mama ei.
— Când eram mică, mă lua de la școală și mă aducea acasă, în fiecare seară, și stătea lângă mine cât mâncam, citind Academia Cațavencu sau ziare de pe‐afară. Era cel mai frumos bărbat pe care‐l văzusem vreodată. Voiam să fiu iubita lui și voiam să mă pupe doar pe mine mereu. Le avea pe toate: ochi verzi, buze pline, dinți albi, picioare lungi și puternice, era un megastar, un actor de cinema. Apoi, când se apropia ora de somn, începeam să mă agit pentru că nu voiam să plece. El se agita de agitația mea, și își strângea discret diplomatul, eșarfa, umbrela, pălăria, orice urmă de‐a lui din camera mea. Aștepta să adorm, de multe ori mă prefăceam că fac asta, doar ca să‐l mai aud la plecare, să mușc din realitatea aia amară – durea prea tare să adorm sperând că a rămas lângă mine. Mama nu zicea nimic, nici nu se mai certau, dar nici nu se salutau. Ea doar îi deschidea ușa, tot ea o închidea în urma lui. Nu mi‐au zis luni de zile ce se întâmplă, nu mi‐au zis că era gata. Ziua se prefăceau că‐s la muncă, seara mâncam împreună, uneori mă culca el. Doi străini în aceeași casă, mințind un copil care nu mai suporta să audă povești despre treburile pe care le are tata de terminat la miezul nopții.
— Și acum?
— Și acum, la fel. Ba este plecat cu lunile prin Asia, ba e în call‐uri care n‐au pauză, ba e acasă, mă iubește și mă cheamă la cină, ba își găsește vreo iubită și dispare patru luni, apoi apare ca prin vis ca și cum nimic nu s‐a întâmplat. Eu îl detest și el mă cucerește de fiecare dată. D‐aia stau cu Guillaume, el e altfel.
Nu am știut ce să‐i spun: pe tatăl ei nu‐l știam, iar despre tata nu‐mi aminteam mare lucru. Tata terminase Politehnica, iubea cifrele, dar se exprima prin desene. De la el îmi rămăseseră frânturi de amintiri și un caiet cu schițe – desena mereu case, iar pe foile de la capătul agendei, păsări și multe fețe împărțite pe din două: jumătate fată, jumătate băiat, cu pomeți ca ștampilele și sprâncene late și groase, negre, ca benzile de autostradă.
I‐am mai turnat un pahar de vin Andei și i‐am promis c‐o s‐o iubesc eu mai mult decât oricine altcineva pe lumea asta. Ea s‐a lăsat ca lava în brațele mele. Am pupat‐o pe piept, i‐am ridicat maioul și am mirosit‐o. Buzele mele atingeau puful mărunt din jurul buricului. Mâna ei făcea o cărare prin părul meu.
— Vrei să‐ți spun un banc?
— Ha, wow, mereu surprinzătoare.
— Nu, mă, serios.
— Da, normal.
— E singurul pe care‐l știu și, dincolo de asta, e singurul banc pe care mi l‐a spus tata vreodată.
— Bagă.
Două baloane în deșert.
— Tu mai poți?
— Eu mai… POC!
Dimineața m‐am trezit în miros de cafea și parfum. Anda era deja aranjată și asculta Anohni, In my dreams. Era o melodie cam tristă. A pus apoi Bob Dylan, Don’t Think Twice, It’s All Right. M‐a sărutat și m‐a învăluit cu o piruetă, plus un zâmbet larg.
— Ți‐a sunat telefonul, l‐am dat eu pe silent.
— Cine era?
— Ghici.
— Pfff, n‐am nici un chef.
— Hai că‐l suni de la cofetărie, pierdem soarele.
M‐am dușat și am lăsat‐o să mă îmbrace cu hainele ei. Se distra să stau cum mă punea, își imagina că sunt un fel de Coco Chanel going disruptive, prima femeie care purta pantaloni. Alesese o rochie lungă de pânză topită, geacă de blugi Levi’s cu niște maci enormi brodați pe spate și niște sandale Camper mov și gri, cu platformă. La final, eșarfa ei de mătase bej, culoarea untului, topindu‐se în jurul gâtului meu ca într‐o îmbrățișare.
Am mâncat o savarină cu aceeași linguriță și Anda mi‐a dat cu frișcă pe nas. Nu l‐am mai sunat pe Dan, pentru că toată cofetăria se învârtea cu o viteză care mă apăsa pe stomac. Anda tocmai mă pupase pentru prima oară în public.
Afară era o liniște de‐mi păcăneau urechile. Magazinele erau închise, un motan portocaliu tăia pe diagonală strada pe care stăteam. Soarele se izbea de piatra cubică, iar noi suflam nori de fum și râdeam de rochiile de mireasă uitate‐n vitrine de prin ’72.
Am urcat apoi treptele spre Cetate și spre cimitir, iar ea mi‐a cerut să‐i pun mâna pe fund, ca să văd cât de tonifiantă e. Un nene de vreo 70 de ani cânta la vioară, iar Anda l‐a întâmpinat cu un oftat și o bancnotă de 10 lei. Am urcat apoi la Biserica din Deal, unde Anda a pozat stranele de lemn, semnăturile familiilor care stăteau acolo la slujbe și‐și cântau speranțele. Apoi am coborât în cimitir, unde ne‐am jucat cu ISO și expuneri de diafragmă, și am stat să inventăm povești de viață pentru fiecare mort din cimitir, în funcție de câți ani a trăit. Ne‐am oprit și la școala din deal, una dintre cele mai vechi din Transilvania, unde Anda a culcat o bere, i‐a lipit capul de o treaptă și a zburat capacul printr‐o lovitură fulger cu piciorul. S‐a trântit pe treapta pătată cu picături de bere. A scos din rucsac o carte: Cele mai mari 5 regrete ale persoanelor aflate în pragul morții și a început să citească cu voce tare:
— Regret că nu am avut curajul să‐mi trăiesc viața așa cum mi‐am dorit, nu așa cum s‐au așteptat alții de la mine.
— Regret că am muncit atât de mult.
— Regret că nu am avut curajul să îmi exprim sentimentele.
— Regret că nu am păstrat legătura cu prietenii.
— Regret că nu mi‐am lăsat libertatea să fiu fericită.
„Eu cel mai tare regret 1, 3 și 5“, zise c‐un oftat. În timp ce se uita spre cer, scotocea prin buzunarul drept al reiaților mov. A scos un plic mic, doi pe doi centimetri, cu un praf alb în el. L‐a desfăcut cu grijă și m‐a întrebat:
Vrei?
Eu am ridicat din umeri în semn de „nu“ sau, mai degrabă, în semn de „habar n‐am ce‐i aia“. A desfăcut cartea și a turnat din plic câteva pietricele albe pe care le‐a strivit mai bine cu lama unui card. Și‐a rulat o bancnota de cinci lei în formă de pai – ea îi zicea trăgaci. A împărțit praful în patru movilițe mici, apoi și‐a lipit bancnota de baza nasului, trăgând scurt și puternic.
— Ah, detest gustul ăsta, mai ales când începe să curgă pe gât. Mă omoară amăreala aia. Vrei?
— Nu, sunt OK cu berea, am zis, complet neconvingătoare.
— Mmm, hai mă, să fim și noi pe același film.
— Nu, eu intru pe orice film cu câteva beri și‐un trăscău, doar mă știi.
— Aaaaa, oh my God, tu n‐ai mai tras speed, nu?
— Ăăă…
— Uaaau! Ce tare, it’ll be your first! Hai, încearcă, sigur ne‐o dă bine. Facem o baie, îți fac un masaj cu ulei de cocos, îți citesc din regretele morților și cum o să ne iubim ca deștepții, nu doar ca proștii. Haaaai!
Mi‐era frică. Strâmba din nas, în timp ce chestia aia i se scurgea pe gât. La al patrulea „hai“, am luat trăgaciul și am tras un munte. Fața mea s‐a făcut ca hârtia mototolită cu care aruncam la coș, de plictiseală, în orele de religie sau de latină.
Ochii ei sclipeau și nasul meu amorțea. Am inspirat puternic, am dat cu bere să se ducă, apoi ne‐am sărutat două minute sau poate 55.
Nu mai știu ce s‐a întâmplat în seara aia. Îmi amintesc niște fulgere care o luminau pe ea, râzând în cadă cu capul dat pe spate, cu apă ca fumul, mult abur. Eu, aproape pictoriță, desenându‐i pe spate cu o cariocă păsări în formă de V luându‐și zborul. Apoi niște palmieri. Inimi cu săgeți. Am râs mult și, da, era cu dragoste d‐aia bună. Am stat opt ore‐n cadă, cu ușa închisă, Anda mai ieșea, pe vârfuri, să aducă bunătăți – vin, apă, ciocolată neagră, apoi închidea ușa în slow motion, ca și cum stăteam cu bunicii.
Am adormit cu fața în palmele ei și cu pilota trasă peste noi, până la frunte. Noaptea s‐a scurs tiptil, la fel ca weekendul nostru la Sighișoara. Înainte de plecare, Anda a furat niște păhărele de palincă cu picior, din cârciuma în care ne‐am băut cafeaua de plecare. Eu am luat o plăcintă cu ciuperci pe care am molfăit‐o în drum spre casă. Pe serpentine îmi zburau firimituri și foițe de scrum în poală și pe bocanci, iar soarele bătea prin parbriz, luminând totul în alb absolut, ca și cum n‐aveam nici o grijă în lume.
Profilul ei în apus avea să rămână cu mine multe luni de acum încolo. Era septembrie: ea râdea, uitându‐se înainte, eu râdeam, uitându‐mă doar la ea.
***
Silvia Dumitru, Noaptea nu uită, Editura Humanitas 2024
Silvia Dumitru (n. 1989) este redactor, jurnalist, analist, copywriter și scenarist. A publicat în Academia Cațavencu, Kamikaze, Think Outside the Box, PLM, The Chronicle, Museum of Intimacy, Decât o Revistă. Fostă bloggeriță și semimaratonistă. Pasionată de rock-n-roll, călătorii, Asia și Harry Potter. Scrie despre tot ce mișcă – moartea bunicilor, nunți la cort pe străzile din Crângașiul anilor ’90, secondhanduri și dive de Dorobanți, festivaluri de muzică, propria operație pe cord deschis, artă, spitale și parfumuri, când tot ce voia era doar să scrie o carte. În prezent, lucrează ca freelancer în creație, branding și comunicare. Mai presus de toate, este foarte ocupată să fie o mamă suficient de bună pentru fetița ei.
