Frederic C. Nanu a fost un diplomat de carieră român, deținător prin delegație a funcției de secretar general al Ministerului Afacerilor Străine de la București (8 august – 8 septembrie 1941) și ministru al României în Suedia. El este autorul unor importante studii privind istoria diplomației românești. Dintre acestea amintim doar: „Condica Tratatelor și a altor legăminte ale României. 1354 – 1937”, lucrare în 3 volume, publicată între anii 1938 – 1943, și „Politica externă a României. 1919 – 1933”, lucrare rămasă, din motive obiective, neterminată. În cele ce urmează ne vom ocupa de aceasta din urmă.
Lucrarea aceasta, elaborată inițial în limba engleză, având ca titlu original „The Foreign Policy of Romania. 1918- 1939”, a fost concepută pe o structură de 8 capitole precedate de o amplă introducere (în fapt, un rezumat al istoriei românilor de la origini până la momentul 1918). Cele 8 capitole ale lucrării sunt: I. Reglementarea păcii (1919 – 1920); II. De la Trianon la Locarno (1920 – 1925); III. România și sovieticii (1919 – 1925); IV. De la Locarno la Hitler (1926- 1933); V. Cerul dinspre est rămâne înnorat (1926 – 1933); precum și capitolele rămase nescrise: VI. Umbra lui Hitler asupra României (1933 – 1938); VII. Neagresiunea de pe Nistru (1933 – 1938); VIII. România la răscruce (1938 – 1939).
Ca o compensație pentru capitolele lipsă, ediția în limba română , tradusă de Liliana Roșca și Emanuela Ungureanu, se bucură de o amplă pre-introducere semnată de V. Fl. Dobrinescu, îngrijitorul acestei ediții, denumită: „România și organizarea păcii europene. Alianțele sale politico-diplomatice și militare (1918 – 1939)”. În acest studiu introductiv, V. Fl. Dobrinescu trece în revistă principalele acte diplomatice ale României din perioada interbelică, cuantificând un număr de 13 momente cheie ale diplomației românești din perioada 1918 – 1939. Acestea sunt: 1) Cu ocazia Forumului păcii de la Paris din 1919-1920, delegația românească condusă de Ion I.C. Brătianu expune Marilor Puteri, spre recunoaștere, actul Marii Uniri din 1918; 2) Semnarea în 1920 – 1921 a Micii Înțelegeri (cunoscută și ca Mica Antantă), un pact tripartit între România, Cehoslovacia și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cu scopul menținerii păcii în zona Central și Sud-Est Europeană, precum și a garantării integrității teritoriale a statelor membre; 3) Luarea de poziție a lui I. G. Duca, minitrul român de externe, cu privire la decizia Foreign Office-ului de a acorda concesii Germaniei, „în interesul păstrării păcii europene”. Diplomatul român a afirmat atunci că această măsură „va spori nesiguranța Europei”; 4) La 4 septembrie 1928, România aderă la „Pactul Briand – Kellog” și la „Protocolul de la Moscova”, ambele pacte fiind de neagresiune; 5) Alegerea lui Nicolae Titulescu ca președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor (actualmente O.N.U.), de două ori consecutiv: 1930,1931; 6) După 1933, pe fondul afirmării nazismului ca amenințare a păcii europene, România se vede nevoită să încheie și alianțe militare. Primii pași: reorganizarea Micii Înțelegeri în sensul deschiderii și spre alte țări cu interese comune, și înființarea, în 1934 a Antantei Balcanice, alături de Iugoslavia, Grecia și Turcia; 7) Anul 1935: N. Titulescu preia președenția Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice; România devine membru permanent al Consiliului Societății Națiunilor; Diplomația Bucureștilor colaborează cu Foreign Office-ul în problema conflictului italo-abisinian; 8) La 21 iulie 1936, N. Titulescu semnează un protocol politico-diplomatic cu ministrul de externe al U.R.S.S., Litvinov. Din păcate, după schimbarea lui Titulescu cu Victor Antonescu, pactul a fost desființat. 9) În anii 1935 – 1936, pe fondul crizei generate de remilitarizarea zonei renare și a neluării de poziție a Franței și Angliei, Titulescu reorganizează pozițiile conservatoriste ale Micii Antante și ale Antantei Balcanice, în vederea garantării securității europene. Cu toate acestea, Rinul este remilitarizat, iar Titulescu înlăturat din fruntea diplomației românești; 10) La 26 septembrie 1936, succesorul lui Titulescu, Victor Antonescu, se întâlnește la Geneva cu secretarul de stat al Foreign Office-ului, Sir Anthony Eden, asigurându-l că va continua politica lui Titulescu și nu se va apropia de Germania, rămânând tributar relațiilor amicale cu Franța și Anglia; 11) La 6, respectiv 10 noiembrie 1936, România încheie protocoale militare cu Iugoslavia și Turcia, respectiv cu Grecia, cu caracter defensiv și antirevizionist. La 24 ianuarie 1937, fără știrea și acordul aliaților, Iugoslavia semnează un pact cu Bulgaria, stat cu tendințe pro-Axă, fapt ce a însemnat o primă breșă în politica de pace a alianțelor balcanice. La 1-2 aprilie 1937, România va accepta tratatul bulgaro-iugoslav, mizând pe o apropiere a Bulgariei de alianțele balcanice, dat fiind și noile politici ale Angliei și Franței, care lăsau descoperită Mica Înțelegere; 12) Guvernul Goga-Cuza, instalat la 28 decembrie 1937 și care a activat doar 44 de zile, a continuat tendința de apropiere de Franța și Anglia; 13) În momentul în care Hitler a amenințat Cehoslovacia, România și-a păstrat poziția, îndeplinindu-și angajamentele față de aliata sa.
Primul capitol al lucrării propriu-zise, denumit „Reglementarea păcii (1919 – 1920)”, se remarcă prin vocația autorului spre obiectivitatea istorică, sau mai plastic spus, spre demistificare. În acesta, autorul ne arată că frumosul vis al Marii Uniri, așa cum ni-l prezintă istoria oficială, nu a fost chiar de vis, lucrările săvârșite la 1 decembrie 1918, neavând inițial decât o valoare declarativă. Actul Unirii trebuia să primească girul și mai ales recunoașterea Marilor Puteri. Practic, s-a repetat episodul din 1877, atunci când Independența de Stat, declarată în Parlament la 9 mai , a fost ulterior câștigată pe câmpul de luptă și dezbătută la masa tratativelor un an mai târziu. De data aceasta, pentru recunoașterea Marii Uniri, a fost necesară continuarea războiului cu Ungaria, încheiat cu Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, în care aceasta recunoștea anexarea Transilvaniei la Regatul României. La 28 octombrie 1920 este recunoscută și unirea Basarabiei cu România. Abia acum se poate vorbi despre România Mare.
Capitolul al doilea, intitulat „De la Trianon la Locarno (1920 – 1925)”, prezintă premisele formării Micii Antante, formarea afectivă a acesteia, precum și rolul pe care l-a purtat aceasta în cadrul întregii Europe până la Tratatul de la Locarno. Astfel, climatul ce a dus la necesitatea formării acestei alianțe, a fost creat de ruptura diplomatică dintre Anglia și Franța cu privire la Germania și Rusia, cea dintâi considerând că cea mai bună politică pentru a ține la distanță cele două forțe era aceea de a oferi fiecăreia diverse beneficii, de preferat de ordin economic, pe când cea din urmă vedea ca necesară izolarea completă a Germaniei și sprijinirea unor țări de intervenție, ca Polonia. Pe fondul acestui climat de nesiguranță în vestul Europei, Beneș, șeful diplomației cehoslovace, preia inițiativa formării unui bloc diplomatic între țările din Centrul și Estul Europei, denumit „Mica Antantă”. Bazele acestei alianțe au fost puse de Cehoslovacia și Iugoslavia, cărora li s-a alăturat la scurt timp și România. Curând, Mica Antantă va semna acorduri și cu alte state cu interese asemănătoare: Polonia, Austria și Ungaria. Anul 1923 a fost marcat de noi divergențe franco-engleze, britanicii afirmând o tendință spre recunoașterea sovieticilor, demers respins categoric de Franța, țară ce se vede astfel nevoită să se apropie tot mai mult de Mica Antantă, cu care va și semna un tratat de alianță în 1924. În același an, fiind avertizate de Estonia, cu privire la amploarea pe care o iau sovietele în Rusia, țările balcanice vor proceda la scoaterea în afara legii a partidelor comuniste: Bulgaria – 3 aprilie, România – 28 iulie și Iugoslavia – 3 decembrie. Profitând de o slăbire a relațiilor anglo-ruse, Franța promite recunoașterea noului guvern rus, cu condiția să nu fie afectate aliatele sale, Polonia și România. Între 5 și 16 octombrie 1925 are loc întâlnirea de la Locarno dintre reprezentanții țărilor vizate de „problema frontierelor Germaniei”: Belgia, Franța, Marea Britanie, Italia, Polonia, Cehoslovacia și bineînțeles Germania. S-a hotărât, printre altele, intrarea Germaniei în Liga Națiunilor. Din păcate, România, nefiind țară învecinată Germaniei, nu a fost invitată la discuții, și ca atare poziția sa a rămas incertă.
Capitolul al treilea, denumit „România și sovieticii. 1919 – 1925”, prezintă sarabanda negocierilor româno-ruse, ce au avut ca principal obiect, „problema Basarabiei”. Deși mai degrabă putem vorbi de ostilități, nu de negocieri. Și aceasta deoarece Guvernul condus de Alexandru Averescu, avându-l ca ministru de externe pe Take Ionescu, a manifestat de la început o politică rece față de Rusia. Șeful diplomației românești își „permitea” această poziție datorită faptului că, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, obținuse recunoașterea unirii Basarabiei cu România, de către țări ca Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia, ceea ce pentru Take Ionescu cântărea mai mult decât recunoașterea din partea Rusiei. De asemenea, problema Basarabiei a stat pe primul rând al agendei conferinței de la Varșovia din 15 septembrie 1921. Dar dârzenia reprezentanților României, Filality și Ciotori au făcut ca toate pretențiile Rusiei să pară utopice. La fel s-a întâmplat până în 1925, chiar dacă între timp în România se operase o nouă schimbare de Guvern, noul prim-ministru, Brătianu, precum și ministrul de externe, Diamandi, păstrând aceeași poziție de neclintit. Singura pierdere a României a reprezentat-o refuzul sistematic al Rusiei de a înapoia tezaurul Băncii Naționale pe care rușii îl foloseau ca monedă de schimb în problema recunoașterii Unirii Basarabiei.
În cel de-al patrulea capitol al lucrării sale, intitulat „De la Locarno la Hitler”, Frederic C. Nanu pornește de la premisa că Pactul de la Locarno a avut un efect redus asupra problemelor imediate ale României. În aceste condiții, România semnează la 10 iunie 1926, un nou tratat de prietenie cu Franța, și mai apoi cu Italia, țară aliată a Franței. Un an mai târziu, pe fondul răcirii relațiilor franco-italiene, țara noastră își va reînnoi doar tratatul cu Franța, nu și cu Italia. De altfel, între timp avusese loc și o împărțire a Europei Central-Estice în sfere de influențe: Mica Antantă și Polonia, sub aripa Franței, iar Ungaria, Bulgaria și Albania, sub aripa Italiei. Anul 1927 aduce schimbări masive în situația internă a României. Pe fondul morții regelui Ferdinand, precum și a lui Ion I. C. Brătianu, se va dezvolta pe firmamentul vieții politice românești, o nouă forță: Garda de Fier, formațiune de extremă dreaptă, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, care prin prisma doctrinei sale, se apropia decisiv de Germania și Italia. În martie 1928, Ungaria își reafirmă pretențiile teritoriale, dar fără niciun rezultat. La 11 septembrie 1928 se instaurează la București un nou Guvern, sub bagheta lui Iuliu Maniu, portofoliul ministerului de externe fiind încredințat lui Vaida Voievod. Anul 1930 aduce cu sine întoarcerea prințului Carol și întronizarea acestuia, la 6-8 iunie. Pe plan extern, România, ca stat membru al Micii Antante a semnat planul „Young” de reconstrucție. Anul următor este marcat de o criză economică mondială ce s-a prelungit până în 1933. An ce a coincis cu instalarea lui Hitler în funcția de cancelar al Germaniei; fapt rămas însă, fără ecouri imediate. Tot în 1933, la 16 februarie, se semnează la Geneva, „Pactul de reorganizare al Micii Antante”, cu rolul de a consolida relațiile dintre cele trei state membre. Aceasta s-a întâmplat de altfel și din cauza faptului că, încercările din anul anterior de a crea un puternic bloc balcanic format din România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia și Turcia a eșuat din cauza pretențiilor revizioniste ale Bulgariei.
Capitolul al V-lea și ultimul dintre cele redactate (ultimele trei capitole, deși trecute la index, nu au mai putut fi scrise niciodată), denumit „Cerul rămâne înnorat la răsărit (1926 – 1932)”, prezintă eforturile Rusiei de a semna cât mai multe pacte de neagresiune. Cel mai important a fost „Protocolul Litvinov”, semnat la Moscova, la 9 februarie 1929 de către U.R.S.S., Polonia, Letonia, Estonia și România, iar mai târziu de către Lituania, Turcia și Iran. Pe lângă acesta, Rusia a fost interesată în mod sistematic de crearea unor relații mai strânse cu Franța și Polonia, aliatele României, în ideea că și aceasta din urmă va accepta noi tratate cu Rusia. Aceste tratate au existat, dar întrucât Rusia nu a renunțat niciodată la a emite pretenții asupra Basarabiei, iar România a rămas fermă pe poziții, mai ales în timpul „domniei” lui Titulescu la Externe, ele au rămas fără niciun rezultat.
Așadar, lucrarea lui Frederic C. Nanu (rămasă, din păcate, neterminată), reprezintă o adevărată comoară de informații cu privire la politica externă a țării noastre în perioada interbelică, reliefând totodată și profilurile unor adevărați politicieni, cum au fost Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, ce ar trebui să fie și astăzi modele de urmat pentru actuala clasă politică românească.
Cartea a apărut la Editura Institutul European, Iași în 1993
Sursa foto: http://www.avocatnet.ro
