Poezia la vreme de invazie. Dacă este duminică…

Înzestrat cu super-puteri literare kafkiene, Al. Ovidiu Vintilă a avut premoniția invaziei de insecte ale imperialismului primitiv, vulgar, bădărănesc, în pofida unor discursuri cu pretenții filosofice, în fapt cu înțelepciune tribală (sau pseudo-șamanică, dând credit adevăraților șamani!). Scrie poetul, unul dintre vârfurile generației sale, chiar dacă se mai retrage și în câte un „iglu” (sic! În postfață Liviu G. Stan îl alintă pe AOV ca pe „un practicant al discreției nipone”, p.126) în „Zilele mari ale imperiului”: „Gândirea politică a poeziei/ e un drept comun/ la confluența dintre viață și/ moarte// creierul tău/ ar fi putut fi fericit// zile la rând// omenești” (p.113)

Zen-ul cu tensiunea anti-zen fac casă, pardon, carte bună, cu largi fresce suprarealiste: „în templul zen dharma/ din oaș/ nu intră/ nimeni” (p.115), „pe străzile scurte// insecte// sperioase imense// când nu există decât în mintea ta/ și nu le-ai întâlnit în carne și oase// niciodată” (p.114), sau, dacă vreți, cu „arii protejate” (cultural, „arii protejate” fiind prima parte a cărții, a doua fiind „lockdown”, nici nu se putea altfel, a fost în trend!, iar a treia fiind chiar „câte ceva despre orbirea șamanilor”), începutul propriu-zis fiind aproape… isihast (aproape normal, apropo de rezervații de umanism real), primul poem fiind „chipul ăsta care e Dumnezeu într-un fel”:

„ne privește printr-o fereastră mică/ pe dedesubt de cerul lipit de zid/ curge o ploaie diluviană/ exact când taci ți se aude vocea/ uluitor de neschimbat te pui între paranteze// intacte și nesfârșite rămân întrebările de după/ primele semne nu mai au nicio semnificație/ ți se întâmplă să privești apusul calp ca o/ monedă în lumina chihlimbarie și netedă// în inima omului/ zilele omului/ sângele omului/ tristețea omului// bucuria numai bună de pus pe rană// chipul ăsta care e Dumnezeu într-un fel” (p.8)

Aproape în altă ordine de idei, poemul „Cele două fețe ale moscovei”, care deschide partea a treia, fiind un inedit text de introducere la o filosofie lirică a etnicității, unde psihologia popoarelor (și spațiilor) are importanța lor (apropo de onirism geopolitic!):

„pe strada petrovka sub cerul de sticlă/ cineva mătură stele căzute/ e frig la moscova arborii crapă de ger/ și toate acestea durează o veșnicie// cât să cuprinzi întreagă inima rusiei/ imensă și rece de la cercul polar și până/ în transnistria orizontul se întinde/ irepresibil și stacojiu lumina aceea mută/ se revărsă peste câmpii ape și munți// desene zgâriate pe un perete caii noștri din vis/ pisicile cernite ale nopții înapoi câteodată în prag// de unde începe și se termină totul// (…) moscova are două fețe/ moscova nu crede în lacrimi// sunt expresii ale unei rutini generale// despre cum să te trăiești/ despre cum să îți negociezi supraviețuirea/ despre iertare și privilegiul de a-ți fi milă/ și despre pulberea aceasta înaltă cât o ființă umană/ despre inima și dumnezeul unui popor// acesta e gustul decolorat al spaimei cursul istoriei/ mâna draptă și mâna stângă pipăind sentimentul tulbure/ al stimei de sine libera cugetare a atâtor tovarăși de drum// moscova/ oarbă și vibratilă// o amplă narațiune alcătuiește realitatea la moscova/ (…)/ bulgakov sub impulsul lui dostoievski/ rescrie pagini întregi construiește o mare/ dezbatere despre lumină și întuneric// un fel de a fi ce ține de grandoarea sufletului rus/ (…)/ pe fondul traumatic al unui vis de iarnă primăvara la/ moscova e tot iarnă planetele se aliniază încet/ încet mirosurile de ceai și sânge/ de vodkă se amestecă anesteziant// te simți vulnerabil și altruist/ ți se pare că nu mai ai timp…” (p.83)

La un moment dat, nu mai este nici… lumea: „ pe un deal ocru/ am urcat să privesc lumea/ și lumea nu mai era// cu ajutorul cuvintelor// mi-am închipuit// ceva de ordinul ființării…” (p.95) Iată, mai sus, un început de poem, „Un câmp cu instalații eoliene”, care prinde atât de bine o definiție a Poeziei ca scriere-suspendare, decentul revoluționar Alexandru Ovidiu Vintilă încercând/ propunând un nou veștmânt psalmului clasic:

„deși soarele/ încălzește egal/ insectele imperiului/ povestea regelui e așa// despre cum îngerii căzuți s-au ridicat fericiți/ la cer// în paturile noastre s-a culcușit/ un zgomot surd// un mort s-a rostogolit ca un fruct/ pe străzile din oraș// o zi și jumătate/ am trăit și mi-am omorât timpul/ ca un zeu incaș// era o iarnă lăptoasă și grea/ și toată chestia asta o regăseam// într-o netulburată liniște// se derula cu lentoarea unei dureri surde// adânci// și chiar din mâinile noastre au ajuns/ în mânie noastre// marile și micile adevăruri// Doamne/ nu te îngrijora// nu te îngrijora deloc…” (p.99)

Ultimul poem din carte este chiar un „psalm”:

„Tată mă rog pentru tine/ în interiorul casei noastre/ o să fie bine/ trebuie// și să ne scuturăm odată pentru totdeauna/ de lutul care ne apasă umerii// să ridicăm privirea// mai ales// adică probabil soarele și luna// să ne toropească// și lumile nostre să ne/ absoarbă// de fiecare dată// de fiecare dată” (p.121)

Desigur, „adevărul literaturii” are specificul său (ca și „apusul său calp”), mai ales în poezie, istoria jucându-se cu adevărurile (preocupărilor oamenilor: Paul Ricoeur scria, referitor la „povestire” și „Istorie” că „teza mea este că legătura istoriei cu povestirea nu poate fi ruptă fără ca istoria să-ți piardă specificitatea printre științele umane. Aș spune mai întâi că eroarea de bază a celor care opun istoria povestirii provine din ignorarea caracterului inteligibil pe care intriga îl conferă povestirii, așa cum Aristotel a subliniat-o primul. În fundalul criticii caracterului narativ al istoriei se regăsește mereu o noțiune naivă a povestirii, ca înșirare dezlânată de evenimente. Nu se observă decât caracterul ei episofic și i se uită caracterul configurat, care stă la baza inteligibilității sale. În același timp se ignoră distanța pe care povestirea o instaurează între ea însăși și experiența trăită. Între a trăi și a povesti se deschide o distanță, oricât de mică. Viața este trăită, istoria este povestită”), în distanța mai sus amintită re-găsindu-se și Poezia autentică, de care un doctor în istorie (și în poezie, sic!) precum Al. Ovidiu Vintilă este conștient, între Logos și logică existând, mai ales metaforic-matematic, o legătură care aproape nu poate fi neglijată, dacă nu este una tainică, forțând nota, amintind de Sfânta Treime: „în numele logicii adevărul e/ undeva la mijloc// la scară umană” (p.23), adevărul credinței bazându-se tot pe cuvinte…

Mijlocul este întotdeauna important („subțirică la mijloc!”), privirea poetului este la fel de importantă ca… vorbirea ori știința: „în rețeaua de universuri compensatorii a subconștientului/ frumusețea convulsivă a morții îți zâmbește ca/ o femeie goală”, „tratarea pandemiei” fiind antologică, firul fierbinte, roșu, al subconștientului (care ne leagă, jungian sau nu, de tot ceea ce există!) reapărând: „și încă suntem în viață/ în locul subconștient al casei/ între patru pereți de hârtie// de altfel ne-am desprins de spaima de a ne crede/ dumnezei pe pământ// la îndemână ne e/ paiața jilavă/ călduță/ a unei realități/ care ne traversează indiferentă// timpul calcă peste cadavrele noastre vii…” (p.31- zile întregi ca un fel de moarte), mai existând și un fir alb (negru?), cel al privirii șamanilor orbi, care sunt de găsit și în „Amintirea tatălui”, în partea a doua (p.32)…

Și fiindcă abia „ne-am referit” la Frumusețe, în noul spațiu sacru care se re-creează continuu, chemându-și trubadurii veacului, înțelegem altfel poetul care scrie:

„doar frumusețea e insuportabilă și/ stranie// poate de asta// în locul meu// stă cineva// identic și singur// îmbrăcat în // hainele mele// de acum”, Liviu G. Stan decodificând: „AOV folosește un sintetizator de simblorui biblice: sângele, păsările, insectele, peștii -tratate cel mai adesea în manieră neoexpresionistă și folosite nu neapărat pentru emanația lor veterotestamentară, pentru estetismul prorociei, cât pentru a simula o prezență copleșitoare a văzduhului inimii, celebru concept ortodox legat de harismele Duhului Sfânt.” (p.125)

Care, precum bine se observă, încearcă să se opună „dezordinii lumii” (amintite în „apodeixis”, pp.40-41), din care mai cităm:

„ e o primăvară/ umedă și liniștitoare/ acum când dezordinea lumii și totul te îmbrățișează cu voluptate// căci lucrurile serioase nu se contemplă// se visează pe îndelete. În jurul meu/ îți simt privirea// o vorbă grea are exact existența pe car ți-o/ imaginezi/ în absolut// vocea ei înaintează pe orizontală și urcă/ pe verticală e un ceva indisolubil/ un zgomot și o furie// numai fantasmele le mai deslușești// atât de clar// aidoma alegerilor unui ascet// e ciudat și firav aerul pe care îl respiri// și îl simți// prezent în fiecare loc// acum când dezordinea lumii și totul// te îmbrățișează cu voluptate”…

Cu alte cuvinte, poetul vă invită la jocul dintre „tot” și „restul lumii”. Jucați, poate împreună cu o „pasăre rinocer”, veți învinge, poate, „istoria îmbătrânită” (p.46), veți cunoaște „pasărea paradisului”, poate graiul păsărilor, „limbajul gândirii”, alt limbaj, cel al păsărilor moarte, veți ajunge „peste hotarele păsărilor”, veți începe, poate, să înțelegeți graiul „izbânzii zeilor tineri”…

Bref, o experiență lirică de neocolit, „circulația sufletului în natură”, un apostolat inedit: