„PoEsențe” de Radmila Popovici – pledoarie pentru artă la superlativ

„Lucrurile astea mă interesau demult, dar au început să se amestece mai târziu, anume amestecându-se noi ne integrăm” Lică Sainciuc

Crezul meu personal este că literatura trebuie să coexiste cu arta vizuală, cu filosofia, cu cinematografia… Ea trebuie să fie multidimensională: să cuprindă cu tentaculele ei miraculoase întregul univers. Să rezumi literatura doar la o simplă linie narativă este insuficient, așa cum e insuficient să rezumi poezia la rimă, poate chiar, aș zice, rima e cea mai puțin importantă într-o poezie. Creația nu trebuie limitată în posibilități de interpretare. Ea este doar un punct de pornire pe drumul către cunoașterea individuală și un mijloc excelent de probare a diversității.

Am apreciat dintotdeauna ideea de joc, experiment, eclectism stilistic, dincolo de complexitatea ideatică a unei cărți. Am căutat mereu acel dram de individualitate care să rămână și după ce închizi coperțile, acel spațiu tăcut generator gând. În ordinea acestei fantezii am fost foarte plăcut surprinsă să descopăr PoEsențe. Opt micropoeme cât opt microuniversuri pe care le-am răsfoit, făcut, desfăcut, citit, cercetat, bucurat ca un copil de o lume nouă.

PoEsențe s-a născut din colaborarea dintre poeta Radmila Popovici și artistul Lică Sainciuc. Radmila Popovici nu se află la prima colaborare cu un artist plastic, vorbisem aici despre Vene și Artere, unde poezia Radmilei se îmbrățișează cu grafica și acuarela lui Teodor Buzu, artist basarabean stabilit în Cehia. Dar, deși frumoasă și armonioasă, Vene și Artere, din punct de vedere conceptual, este o carte cuminte. PoEsențe e diferită, în ea se simte puternic nota maestrului Lică Sainciuc. „Noi nu am vrut să facem cărți ci hărți” Hărți de la I la infinit, tăiate pe mijloc ca ochiul din „Un Chien Andalou” (1928)./poza 1/ Fantastic. Deschid fermecată

Harta timpului:

dacă am fi nemuritori am trăi și mai puțin

Harta iubirii.

dacă mă prinzi disperare leagă-mă de dangătul unei duminici

Harta orașului

orașele s-au dezis de oameni ca de bună ziua

Harta deziluziei

când iadul cântă și raiul dănțuie dumnezeu doarme dus

Harta visării

zorii mi-au spart visul cu pietre de lumină

adun cioburile

Apoi …las loc de pauză. Nu vreau să fur libertatea altora de a descoperi și aranja aceste constelații de gânduri rupte.

Deși la prima privire exprimarea este fragmentată, spre sfârșit se poate întrevedea un sens. Opt lumi închise în ceva asemănător unei cutiuțe. Enigmatica cutiuță a lui Bunuel, doar ca legată simplu, cu un fir de ață.

Dacă tot vorbim de suprarealism, era firesc să îmi vină în minte caligramele lui Guillaume Apollinaire. Și văd în PoEsențe o simbioză dintre avangarda sec XX și ceea ce numim astăzi visual poetry. Visual poetry este o tehnică prin care designerii au făcut pace cu textierii. Cuvântul se întrepătrunde cu imaginea și coexistă pașnic. Iar acest hibrid oferă privitorului posibilitatea de a face salturi de autodepășire controlată. Eu îi spun: metafizică de buzunar. Cred că acest efect în mare măsură se datorează maestrului Sainciuc. Artistul Lică Sainciuc pentru a-și desemna tehnica folosește termenul de calcugravură, însă mie îmi place, anume în acest context, idea, tot a dumnealui, de colaj polifonic. Polifonia implică depășirea unei singure voci. În cazul PoEsențe profunzimea s-a născut prin și din dialogul a două minți creative. Jocul liber a potențat metafora în ambele părți, iar ceea ce a ieșit este o chemare spre înțelegere activă din partea privitorului.

Atunci când patru ochi se uită pe o filă, lucrurile se pot schimba în bine zice doamna Popovici. pluralitatea de opinii, de mentalități nu este neapărat divergenta, ea poate să fuzioneze într-o nebunie creativă care mișcă lumea, iar PoEsențe a mișcat-o frumos…