Cărțile singurătății (note de lectură)

„Și am văzut o mână fluturând la fereastră, altă fereastră, mâna mamei mele, demult. Mama se sprijinea în rama de lemn, știam urma dublă care o să-i rămână multă vreme în carne, de-a lungul brațului, și știam mirosul cărnii ei, seara, când mă îmbăia, când îmi strecura degetele după urechi și la subțiori, fața mi se afunda în pieptul ei moale, acela era mirosul, îl simțeam și acum, continuam să urc și o vedeam în urmă fluturând un șervet la fereastră, mai tânără ca mine acum, și o auzeam strigându-mi ceva, fără să pot înțelege ce-mi spune (…) Rama a rămas goală, lumea a ajuns la un capăt”.

Este un fragment din Hibernalia Veronicăi D. Niculescu. Imaginea mamei, în timp, un soi de icoană protectoare. Mama veșnic tânără în amintire, fărâmițând mereu un mesaj care se pierde în „urcușul” fiicei. Mama, refăcută olfactiv, din anii dintâi de viață și până, hăt departe, în lumea din prezent, când însăși fiica se luptă cu demonii lăuntrici, retrasă în cochilia singurătății, haina protectoare a vârstei mature. Peste imaginea mamei vin și se suprapun, liniștitor, celelalte: tatăl, care „apărea seara”, citind „un ziar urât cu nume frumos”, fumând și așteptând masa, apoi „o prietenă – înaintând printre stejarii cu trunchiuri umede”, ziua de serbare, muzica de la magnetofon, „sala în delir”; apoi, înaintând (sau coborând în timp), un bărbat care vine pe aleea de sub tei, „într-o toamnă nefiresc de lungă”. Decupaje rostogolindu-se în memoria afectivă, însoțitori tăcuți într-o lume a însingurării consimțite.

E frumoasă această ediție din 2021, care, iată, reunește Simfonia animalieră și Hibernalia într-un singur volum, publicate pentru prima dată împreună. Două cărți într-o carte, cu ițele de dedesubt ițindu-se ca firul roșu în urzeală. Cărțile pe care nimeni nu s-a mai străduit să le încadreze într-un gen sau într-o specie literară anume, intuind de la primele pagini că vorbim despre o încadrare imposibilă devenită o marcă stilistică în sine, o libertate pe care autoarea și-a asumat-o de la început.

Le-am citit ca și cum aș fi mers în vârful picioarelor printr-o casă cu tavan înalt și cu ferestre largi, o casă ieșită din timp, cumva suspendată. Am reușit să-i văd pe Doinel (ariciul), pe Ciobi (hârciogul) și pe Dede (cârtița). Mai ales pe Dede, lipită de pieptul fiicei precum ea însăși stătuse lipită de pieptul mamei, la începuturi, pe Dede meditând la cartea în care toți patru vor deveni personaje, patru într-unul singur, ca păpușile matrioșka:

„Dacă totuși vei reuși să o termini – mi-a zis cu glas răgușit, fără să se întoarcă spre mine, – cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică și pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în mușuroi de către oricine, și acolo citită la lumina lăuntrică. Să știi că parcă o și văd.” (pag. 75-76).

O carte mică. „O micuță carte mare”, vorba Luminiței Corneanu. Bună de învelit propria singurătate. Fiecare dintre noi are „mușuroiul” lui, dar nu întotdeauna și „lumina lăuntrică”. Aceasta din urmă e floare rară, se vede treaba. Veronica D. Niculescu născocește o simfonie în patru părți. Patru partituri, patru „personaje”: un om singur, un arici, un hârciog și o cârtiță. Fiecare cu blana lui. Cu acele lui. Cu scormonitul lui. Animalele singure. Patru măști, obrăzare schimbate rând pe rând, scoase „la teatru”, roluri în piesa asta (de teatru) numită viață.

Dincolo de limbajul ludic, reinventat cu o ingeniozitate aparte, Veronica D. Niculescu reușește să gloseze despre viață și moarte, despre timp și alunecarea prin timp, despre prietenie, frici și pierdere. Despre însingurarea adusă, adesea, de maturitate. În polifonia acestui poem în proză recunoști idei, culori, mirosuri și texturi care, aglutinate pe măsură ce dai paginile, rămân lipite parcă de tine, descoperind anume acea „lumină lăuntrică” în care te așezi cu blândețe și cu bucurie. Și cu liniște. Mai ales cu liniște.

În toate cărțile pe care le scriem este vorba, de fapt, despre noi. Mai cu seamă în cele care, ca și aceasta, lumea interioară este exfoliată ca și cum nu i-am aparține, ca și cum am sta pe marginea ei, observând-o așa cum observi vietățile care mișună jos, printre frunze, iarbă sau flori. Lumea aceasta ne-a secretat. Amintirea ei, rămasă în straturile profunde ale creierului nostru, ridică la suprafață frânturi care tresar în noi, secretând povestea. O poveste „frutiful”. Una menită să „fiască”, „în care te puteai cuibări, și mare, și mic, și gândi că trăiești”. Despre cum poți merge la teatru cu ariciul. Uneori, se face gol în jurul tău. Purtăm în noi, la vedere sau ascunse, animale cu blană și cu țepi. Prietenii noștri tăcuți. Când vreunul dintre ei nu vine la „întâlnire”, ne panicăm. Înfășurăm „mătrăgună pe degetul mic”. Din cufărul găsit în fața ușii, odată desfăcut, se ridică, aburoase, figuri cunoscute și dragi, baletând printre noi. Toate din jur foșnesc. E multă frumusețe în jur. O lume de adulmecat, de învelit cu ea sufletul tânjitor:

„și unde se duc toate acestea? Unde s-au dus”

Înțelegi

Dacă te uiți acum la lucrurile care își mor frumusețea într-o clipă

Care își mor

Care sunt moarte deja, odată ce le-ai privit știind că vor muri.

Subțiorile albe ale copiilor

O frumusețe care îți frânge inima. Dar înalță privirea către părinții lor. Și te vei prăbuși de durere. Văzând ce vor deveni. Văzând în ce fel vor muri. Cum mor. Cum îți mor…”. (pag. 55-56).

Splendid poem al (pe)trecerii timpului. Și al morții ascunse în miezul vieții, amintindu-mi brusc de un text al lui Rainer Maria Rilke…

Simfonia animalieră de Veronica D. Niculescu