Să fim anonimi ca dovlecii. Poveşti cu Emil Brumaru

Motto1: „Știa să fie fericit. Era cel mai vesel om trist.”

Veronica D. Niculescu

Motto2: „Poveştile, când se mai şi termină,/Sunt stinse ca de-un înger o lumină…”

Emil Brumaru

Cartea aceasta de amintiri dedicată lui Emil Brumaru este deosebită din mai multe motive. Mai întâi, pentru că cei care scriu despre poetul aflat La ruinurile galanteriei au generozitatea, rar întâlnită, specifică, aşadar, „galanteriei”, de a scrie nu cu scopul de a se pune pe sine în evidenţă. Reuşesc aceşti oameni, ei înşişi artişti, să scrie întâi despre Brumaru şi, desigur, în subsidiar, despre ei. Nu e puţin lucru.

Apoi, cartea mi se pare interesantă pentru că tonul evocării i-ar fi plăcut poetului, sentimental exact cât e nevoie, serios până la meticulozitate, când e vorba despre detalii în prezentarea diverselor contexte, în fine, preţios prin seninătate şi prin simţul umorului. Recunosc însă că aveam aşteptări în sensul acesta, citind, la cuprins, numele unor scriitori (şi critici, printre ei) importanţi din literatura noastră de azi: Şerban Foarţă, Alexandru Călinescu, Nichita Danilov, Bogdan Creţu, Ioana Nicolaie, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Veronica D. Niculescu, Dumitru Crudu, Lavinia Bălulescu, Radu Vancu, Lucian Vasiliu etc.

În fine, cel mai important mi se pare faptul că, din paginile aşa de bine scrise, în atât de multe registre şi stiluri personale, imaginea lui Emil Brumaru rămâne vie – „poetul trăieşte în Iaşi şi poate fi văzut cum umblă pe stradă în carne şi oase” (Florin Lăzărescu, p. 114).

Îl vezi, fiindcă Alexandru Călinescu spune povestea frumos, trecând de la copilărie la adolescenţă, odată cu momentul în care viitorul poet descopea lumea actorilor (şi a actriţelor) de la Naţionalul ieşean.

Îl vezi la o masă, între Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolaie, cu zâmbetul care-i dădea aerul încântat de copil mare, purtând discuţii despre cele mai recente apariţii editoriale sau despre Dostoievski, Homer şi Stendhal.

Îl vezi străbătând labiritul de cărţi din propria casă, trecând la propriu pe lângă zidurile de volume clădite cu grijă, în ani de rătăcit prin librării şi de cumpănit ediţii rare, scumpe, multe dintre ele, în toate sensurile imaginabile.

Sau poate îl vezi trecând, spre FILIT, în 2006, la braţ cu Veronica D. Niculescu, pe lângă gangul unde se află magazinul Exist, pe Cuza Vodă, nu departe de magazinul Te iubesc. Cei doi scriitori şi prieteni (se poate ca ordinea să fie inversă, prieteni şi scriitori) să fi făcut o fotografie, slujindu-se de o vitrină. Tot atunci poetul a rămas în gară, în urma trenului, purtând încă în mâini un buchet de crizanteme sângerii: „Mi-a spus că se simțea urât cu florile atât de frumoase în mână. Greșea.” Povestea acestei prietenii este prinsă şi într-un basm scris împreună, şi în seria diablogurilor, epocă serafică, fără mare expunere, cu puţine comentarii inadecvate din partea intruşilor. La Sibiu, unde Veronica D. Niculescu îl întâlnise pe Emil Brumaru, cu prilejul Colocviilor Revistei Transilvania, ţinute la Biblioteca Astra, cădeau castane din castani. Pe atunci, spune Veronica D. Niculescu, Emil Brumaru „avea un aer abătut și o găurică în pantofii maro. Pe acolo mi-a întrat în suflet și n-a mai plecat niciodată”.

Bogdan Suceavă a stat lângă poet prin 2014, la un târg de carte. Una dintre conferinţe avea ca temă chiar prezentarea poeziei lui Emil Brumaru:

Cum şedeam lângă el, şi cum nu aveam parte de binecuvântarea vreunei traduceri, eram în egală măsură de pierduţi. Se apleacă spre mine şi-mi şopteşte: „Nu pricep nimic”. Apoi mă întreabă: „Pricepi ceva?”. I-am spus: „Nu pricep limbi slave”. La un moment dat aude un cuvânt, atunci când era vorba despre sonetele lui, şi tresare. Se înclină spre mine şi spune iar: „Ai auzit? A zis Sheakespirovski! Nu poate să zică ceva de rău!”.

Iată-l chinuit, ca medic la Dolhasca. Acolo în zadar se străduiesc să ajungă, într-o dimineaţă, prin anii ’70, doi poeţi, Mircea Ivănescu şi Mihai Ursachi, plecând din Paşcani cu trenul ce mergea la Suceava. Pentru că stăteau de vorbă, neatenţi, poeţii ratează staţia Dolhasca, unde îi aştepta Brumaru, şi ajung la Suceava. De la Suceava, poeţii iau, în aceeaşi zi, trenul din direcţia opusă, hotărâţi să coboare, de data asta, la Dolhasca. Apucă, ce-i drept, povesteşte cu haz Liviu Antonesei, să-i facă semne din tren lui Brumaru, care tot în staţie rămăsese, dar de coborât tot nu reuşesc. Ajung iarăşi la Paşcani, iau din nou trenul spre Dolhasca, însă, spune legenda, au pierdut din nou ocazia de a coborî unde ar fi trebuit – la Dolhasca:

„Bun, nici măcar Mihai Ursachi nu mai ştia de câte ori au făcut poeţii ruta Paşcani-Suceava şi retur în ziua cu pricina, de câte ori au poposit în cârciumioarele din cele două gări, ca să-şi alunge plictiseala, sigur este că, trebuind să ajungă la destinaţie încă în cursul dimineţii, au ajuns acolo seara destul de târziu, cu teancurile de bilete de tren fiecare, găsind pe peron poetul gazdă frânt după ziua aceea de aşteptare, însă râzând în hohote de neverosimila întâmplare a poeţilor oaspeţi.” (p. 20)

Despre privilegiul de a fi fost de multe ori în compania lui Emil Brumaru scrie captivant şi Bogdan Creţu, care îi face poetului un portret fără umbre, prinzând laturile şugubeţe ale personalităţii, dar şi fibra sa de intelectual impecabil. El însuşi un personaj tolstoian, poetul se temea că, dincolo de moarte, nu va mai putea citi, scrie sau iubi. Titlul acestei cărţi, Să fim anonimi ca dovlecii, este prins în evocarea lui Bogdan Creţu:

„L-am admirat pe poetul Emil Brumaru, l-am iubit pe omul Emil Brumaru, care a fost unul dintre cei mai buni şi pătimaşi cititori pe care i-am cunoscut. Am discutat, de-a lungul timpului, zeci sau poate sute de ceasuri despre tot ce ne pasiona. Eu conduceam, el povestea. Am făcut aşa mii de kilometri. Ştia orice detaliu din cărţile rusnacilor, pe care îi iubea până la capăt. La ultima călătorie, la târgul de carte de la Bucureşti, am discutat mai bine de două ceasuri despre Emma Bovary (recitise de curând cartea) şi despre Anna Karenina, despre Nastasia Fillipovna (preferata lui) şi despre Gruşenka (preferata mea). Erau, pentru el, prezenţe vii, concrete. La târg am umplut portbagajul cu cărţi şi a trebuit, la un moment dat, să-l scot de acolo, spunându-i că, dacă nu fugim la timp, rămânem fără bani (îmi amintesc că avea mereu fişicuri, uneori groase, de bancnote prin toate buzunarele şi arăta o indiferenţă serafică faţă de bani, pe care îi convertea mereu în cărţi: aha, banii din premiul cutare, deci ediţiile Ghica, Bălcescu şi Kogălniceanu din „Opere fundamentale”…). Mi-a dat dreptate şi am ieşit ca nişte beţivi din cârciumă, ştiind că altfel nu e cale să ne abţinem. La el în casă era un adevărat labirint. Abia găseam câte un spaţiu mic prin care mă puteam strecura: păşeam pe cărţi, printre cărţi. Mi-a arătat, amuzat, culcuşul poetului, aşa i-a spus, „uite, acolo doarme poetul!”. Trebuia să urci câteva trepte din cărţi ca să ajungi la un soi de cuibar scobit în ele, unde se afla şi o plapumă. L-am înţeles, era un maniac. Toţi visăm să ne îngropăm în propria pasiune, dar el o făcuse realmente. Trăia fizic îngropat între cărţi. Era o voluptate de nedescris în pasiunea lui. L-am văzut la Bucureşti cumpărându-şi în fugă Fraţii Karamazov, parcă, de la ART (două volume galbene, cartonate), înainte să îl duc la hotel, spunând că nu poate să doarmă dacă nu are un Dostoievski la cap. Nu am întâlnit în viaţa mea un om mai pasionat nu doar de literatură, ci şi de cărţi.” (pp. 73-74)

Puţine cărţi din genul preţios al evocării au consistenţa şi farmecul acesteia în care, prin forţa imaginilor, poetul Emil Brumaru este un personaj aproape cinematografic. Fotografia de copertă este făcută de Florin Lăzărescu.

Să fim anonimi ca dovlecii. Poveşti cu Emil Brumaru – volum coordonat de Nicoleta Dabija