”Plopii din Berlin”, Anne B. Ragde

Plopii din Berlin nu sunt în Berlin, ci într-un sat de pe lângă Trondheim, în Norvegia. Au rămas ca o mărturie inocentă a unor vremuri atroce, plantați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de invadatorii germani care plănuiau să prindă rădăcini în zonă. Repet și eu ce spune toată lumea, deși, la drept vorbind, impactul ocupației naziste și al plopilor asupra substanței romanului este nesemnificativ, acesta nefiind un roman de reconstituire istorică, acțiunea desfășurându-se în prezent. Este povestea unei familii disfuncționale, confruntată cu o situație de criză.

Cei trei frați Neshov preferă să nu știe unul de celălalt. Cel mai în vârstă a rămas la ferma străjuită de plopi, având în grijă animalele, mama și, în mai mică măsură, tatăl, pe când ceilalți doi și-au căutat rostul cât mai departe de familie, reducând la minim orice contact, încercând parcă să oblitereze până și amintirea unor legături cu cei de acasă, cu acel frate îngropat în muncă brută, mama autoritară și tatăl apatic și disprețuit. Mama, stăpâna fermei, ajunge în spital, iar cei trei frați mai se-ndeamnă, mai se lasă trași către o întâlnire la căpătâiul bolnavei. Rămâne de văzut dacă reușesc să reînnoade relațiile rupte în urmă cu douăzeci de ani, după moartea bunicului Tollav, figura generoasă și solară care a stat între ei și spiritul norvegian, sarcastic rezumat astfel:

”- Da, știu că norvegienilor le plac rahaturile astea. Stau și se holbează la sărăcia altora și se bucură de înfumurata lor cumpătare, sunt stânjeniți dacă cineva râde în hohote, se simt rușinați dacă mănâncă bine sau dacă își permit puțin belșug și fericire.”

Cam atât despre acțiunea romanului. Mi s-ar părea nedrept să dezvălui mai mult, de teamă să nu spun prea mult. În fond, surpriza face parte din plăcerea lecturii. Să discuți întorsăturile narațiunii merge la marile opere. Deși, nu ar fi fost frumos să ne ia pe nepregătite șarja lui Don Quijote asupra morilor de vânt sau pasul Annei Karenina în fața trenului?

Ce nu va surprinde pe cei care au citit literatura scandinavă în vogă acum este atmosfera sumbră, prezența familiară a morții care nu este un eveniment excepțional, o confruntare cu neantul ci, mai degrabă, cu rezolvarea gospodărească a unui incident inevitabil. Iar unul dintre frați este un experimentat maestru de ceremonii pentru astfel de situații.

Foarte reușită este partea întâi, în care sunt definite lumile fraților, foarte bine individualizate, dureros de apăsătoare atunci când trebuie, cu detalii savuroase în alte cazuri. Aceste lumi, chiar dacă nu sunt perfecte, sunt perfect delimitate și autosuficiente, ca trei globuri de sticlă așezate pe polița șemineului, în care ninge hotărât și constant, pentru că suntem înainte de Crăciun.

Fiecare frate este cuibărit în micul lui univers, Margido, antreprenorul de pompe funebre, în lumea umbrelor, ca un Hades organizat și benevolent, Erlend între cristale și sclipici, un Apollo hedonist, homosexual și cam bețiv, iar Tor, în ferma părăginită, e un fel de zeitate telurică, un Pan al porcilor.

Scriitoarea mizează pe contraste care condimentează și încheagă romanul. Ne delectăm cu delicatele figurine ce alcătuiesc neprețuita colecție de cristale când e vorba de Erlend:

”O sută trei figurine de cristal marca Swarovski. Trase adânc aer în piept și scoase niște sunete de plăcere pe care nici el însuși nu le înțelese pe deplin, înainte să înceapă să înșire figurinele pe masa de lângă el. Micuțe, perfecte, minunate, înalte de numai câțiva centimetri. Miniaturi din cristal de la lebede până la pantofi de balerină. Dacă le studia cu o lupă, așa cum făcuse de nenumărate ori mai înainte, nu găsea niciodată nici cel mai mic cusur. Erau fermecate, pline de vise și năzuințe, te fascinau cu splendoarea lor.”

Ne confruntăm cu enormele animale de prăsilă din grajdul în care își face veacul Tor.

”Sara se mișcă greoaie spre ei, un corp colosal pe picioare scurte, scoțând grohăitul caracteristic al unei scroafe ce-și cheamă purceii la alăptat. Se lăsă în jos pe picioarele din față. Grămada de purcei începu să freamăte și să guițe, se urcară unii pe alții să ajungă la mamă. Ea se lăsă jos și cu spatele, se așeză pe o parte și sfârcurile ieșiră la iveală. El era acolo cu lopata pregătită și urmărea fiecare mișcare a ei, asculta orice sunet pe care îl scotea. Purceaua putea oricând să fie în stare de orice.”

Am citit undeva că romanul e lent. Nu mi s-a părut. Scenele sunt vii, animate, personajele interesante, scrierea fluentă, ceea ce face lectura agreabilă. Nu e chiar un thriller, cum e prezentat, dar existența unui mister bănuit, ascuns sub răceala relațiilor dintre membrii familiei Neshov, ține curiozitatea trează. Până la urmă e un roman ”feel-good”, cu momente dureroase, intense, cu momente hazlii, care în final te lasă energizat, cu chef de viață. Nu e de mirare că în țara natală a fost un mare succes. Aflu cu plăcere că este primul volum dintr-o trilogie. Eu mă înscriu și la următoarele două.

Editura: Univers;