„Mică trilogie a marginalilor. Sectanții”, Vasile Ernu

Am așteptat cu mare nerăbdare să citesc Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Știam cât de bine scrie Vasile Ernu, cât de articulat și de argumentat își construiește orice discurs. Dar mai știam că era nevoie de această carte. Pentru că despre istoria acestui colț de lume nu (prea) s-a scris, sau, dacă s-a scris, demersul a fost unul parțial și înglobat într-unul mai larg. Când spun „colț de lume” mă gândesc la sudul Basarabiei, la lumea celor care trăiesc între Ismail și Bolgrad, reperele geografice stabilite încă din primele rânduri de către autor. Și nu orice lume, ci cea a marginalilor. În România, studiile despre grupurile marginale au început să apară cu precădere după 1989, sunt parțial recuperatorii și, de regulă, bine țintite (afirmarea unei identități mai mult sau mai puțin conturate prin raportare la populația majoritară). Din păcate, la ora actuală prin grup marginal se înțelege, de obicei, fie grup de etnici minoritari, fie grup de oameni cu alte orientări sexuale decât cele obișnuite. Despre cei de altă religie prea puțin se vorbește și prea puține studii sociologice există; dar să sperăm că nu vor întârzia să apară.

Mă interesa cartea din perspectiva celei care s-a născut și a trăit mai bine de 30 de ani în Galați, adică în imediata vecinătate a Basarabiei sudice, care a avut în copilărie drept model de viață un cuplu de basarabeni refugiați în urma războiului; la poveștile lor m-am tot gândit de când am început să citesc cartea lui Vasile Ernu. Și am regăsit în paginile ei multe dintre cele povestite în copilărie de cei doi oameni frumoși.

Prima carte: Geneza; Cartea a doua: Exodul; Cartea a treia: Leviticul; Cartea a patra: Numeri; Cartea a cincea: Deuteronomul. Acestea sunt părțile cărții Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Nu întâmplător sunt denumite astfel capitolele, după cum sunt denumite și cărțile din Vechiul Testament. Asta pentru că întreaga viață a sectanților este organizată în jurul și în funcție de Biblie. Nimic nu se face, nimic nu se hotărăște fără a se consulta Biblia; acolo se găsesc răspunsurile la dilemele zilei, acolo își găsesc sursele cele mai drastice decizii. E sursa lor (a sectanților) de putere și de supraviețuire de-a lungul vremurilor. Și altfel nici nu aveau cum să supraviețuiască, din moment ce acest mic teritoriu a cunoscut mai multe regimuri politice și mai multe „stăpâniri” decât ar fi fost nevoie:

„ Întâmplarea a avut loc la Biroul de Pașapoarte. Merge omul la acest birou și acolo începe un interogatoriu cum numai instituțiile evreiești actuale știu să facă.

– Locul nașterii?

– Imperiul țarist.

– Școala?

– România Mare.

– Muncă?

– URSS, profesor de muzică.

– Pensia?

– Republica Moldova….

– Sînteți umblat prin lume, cetățene Șalom Isakovici, constată domnul de la biroul de pașapoarte.

– Da de unde? răspunde abătut bătrânul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viața mea. Acum am ieșit prima dată din oraș…”

Dacă vă întrebați cum de au reușit oamenii aceștia să supraviețuiască marilor încercări ale istoriei, vă recomand Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Veți găsi aici multe din răspunsurile căutate. Pentru că e scrisă din interior, dar fără subiectivism. Frumusețea cărții e dată și de faptul că Vasile Ernu se declară agnostic, deci rupt de tradiția alor lui, dar nu-și reneagă sub nicio formă originile sau rădăcinile, lucru de neînțeles pentru marea majoritate dintre noi. El își dorește scoaterea la lumină a faptelor și evenimentelor trăite de sectanți, pentru că și ei fac parte din istorie și, mai ales, pentru că și ei au scris capitole întregi din istorie.

„Dacă vreți totuși să înțelegeți cu adevărat sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică, cercetați grupurile marginale, cei care au, poate, cel mai acut simț al istoriei și al realității. Istoria povestită de cel vânat este mult mai adevărată decât cea povestită de vânător. Vânatul trăiește și citește istoria prin prisma morții, prin prisma ultimei clipe din viață, a speranței că se va putea salva. Pentru a se salva însă trebuie să vadă și să înțeleagă totul. E ultima lui șansă.”

Sunt povestite marile evenimente istorice ale sfârșitului de secol XIX și cele ale secolului XX, astfel încât să cuprindă și evenimentele specifice comunității sectanților. Veți descoperi detalii și amănunte despre care nu aveați de unde ști, veți afla întâmplări și fapte despre care nu povestește (aproape) nimeni, dar care au avut rol hotărâtor în schimbarea firului istoriei. Ce frapează este folosirea cuvântului „noi”. Tot timpul Vasile Ernu face apel la acest „noi”, astfel încât nu-ți mai dai seama dacă vorbește despre „noi – comunitatea” sau despre „noi – familia mea”. Și asta pentru că, la sectanți, familia este parte integrantă a comunității, trăiește în mijlocul comunității și face parte integrantă la ritualuri, rituri, obiceiuri etc. Viața comunității este dată de fiecare individ în parte, dar acest individ trebuie să facă dovada că este un bun „sectant”; în primul rând, nu trebuie să bea, sub nicio formă; în al doilea rând, trebuie să renunțe la multe din obiceiurile locului (cum ar fi, mersul la film sau vizionarea emisiunilor TV); în al treilea rând, trebuie să studieze, mult, cât mai mult, astfel încât să fie cel mai bun. În al patrulea rând, trebuie să fie în opoziție cu puterea/statul, indiferent de regimul politic. Pentru ei, studiul a fost cea mai bună formă de rezistență în fața istoriei! Doar așa sectanții nu au dispărut! Și, cu toate acestea, sectanții fac parte din marea comunitate a locului. Ei comunică cu majoritarii, îi ajută, participă la evenimentele culturale și sociale ale locului, dar, atunci cât religia nu le permite mai mult, o fac din perspectiva de spectator. Exact așa se întâmplă toamna, când se culege via.

„Pentru a înțelege însă farmecul acestui miros, trebuie explicat întregul proces, care e mult mai complicat. Acesta pornește de la cules, când mâinile îți devin lipicioase și negre de la colbul care se așază și se lipește atât de tare de pielea îmbibată de sucul de struguri, încât ai impresia că porți mănuși de cauciuc. Continuă cu linul, teascul, spălatul butoaielor și se încheie cu adăpostitul butoaielor pline în beciurile reci. Pe lângă această mireasmă inconfundabilă, aici mai întâlneai un miros specific perioadei: cel al fumului de toamnă. În acest anotimp, când străbați câmpiile Bugeacului sau ale Basarabiei, vezi grămezi de frunze și crengi care fumegă zi și noapte. Ard mocnit, cu un firicel de fum albăstrui, care unește pământul și cerul într-un dans lasciv de cadână. Și acest miros e inconfundabil și memorabil, format dintr-un amestec de frunze uscate, crengi și diverse plante din grădinile țăranilor, care sînt arse. Era ceea ce un mare filozof rus care a călătorit prin zonă numea balkanski dîmok, fum balcanic. Noi încă nu eram în Balcani, ci eram doar o poartă pentru călătorul slav în drumul său spre Balcani. Mirosul era însă divin.”

Vasile Ernu își iubește familia, marea familie, începând cu Culachi, întemeietorul comunității la sfârșit de secol XIX. Și această iubire devine și mai evidentă când construiește portretele tatălui, mamei, bunicilor, unchilor. Este și acesta un mod de a recupera istoria familiei și de a o încadra în marea istorie a comunității. Ceea ce au în comun aproape toți acești oameni este pasiunea pentru cunoaștere, cunoașterea profundă a vieții; o altă pasiune este cea pentru muncă (aici găsim explicația pentru nivelul de trai peste medie al sectanților – veți găsi în carte și explicația pentru supraviețuirea după Marea Foamete din 1946 – 1947). Dar, în opinia mea, cea mai mare pasiune a lor este călătoria! Și veți vedea că oamenii aceștia, în ciuda faptului că-și construiesc viața în sudul Basarabiei, călătoresc mii de kilometri, străbat mai bine de jumătate de lume, doar pentru a ști cât mai multe. Pentru ei, inclusiv pentru Vasile Ernu, călătoria este cea mai sigură cale de a cunoaște. Doar așa îți poți păstra obiectivitatea și deschiderea spre nou, în ciuda conservatorismului dictat de preceptele religioase.

Sunt savuroase rândurile dedicate descrierii modului de organizare a vieții cotidiene; cheia succesului unui sectant stă în organizare (ah, și câtă dreptate le dau!!!). Nu lasă nimic la întâmplare, nu privesc niciun aspect al vieții cu superficialitate, nu lasă niciun ungher al vieții neexplorat. Și toate, pe un fond muzical adecvat. Veți afla la ce instrumente cântă, de regulă, cum se completează prin muzică, cu ceilalți membri ai comunității celei mari din sudul Basarabiei, pentru că, nu-i așa, muzica trebuie cântată împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.

„În familie am păstrat doar câteva amintiri de la ei. Câteva fotografii, cântece și un samovar care se pare că e un cadou de la ei. Un samovar vechi de peste 100 de ani ce funcționează pe bază de cărbuni aprinși. Alături de Biblia familiei, fizgarmonia și abacul tatălui meu, samovarul face parte din relicvele valoroase ale familiei. Mai avem de la ei un soi de pânză albă dantelată, pe care e scris cu litere roșiii croșetate un verset din Biblie: Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:16).”

Este o încântare să citești Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Este una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru familie. Aștept cu nerăbdare continuarea trilogiei, care, știu sigur, va fi la fel de alertă, de spumoasă și frumos scrisă. Și da, este nevoie de marginali pentru a afla care și unde este centrul lumii!

Editura Polirom;