Documentarele care au ca subiect personalități ale lumii dansului sunt fascinante din multe motive, dar mai întâi de toate, sunt necesare pentru o mai bună înțelegere a efortului creator. Spectacolele memorabile de dans (clasic ori contemporan) nu se nasc doar din pasiunea dansatorilor. Ca să ajungi la perfecțiunea suitelor de pași este nevoie de multe zeci/sute de ore de repetiții, de o documentare vastă cu privire la poveste/narațiune, subiect, contextul dramatic și/sau cel social etc. La toate acestea se adaugă viziunea coregrafului, ori aceasta chiar face diferența între unic și irepetabil și spectacol banal. Când coregraful se întâlnește cu o echipă de dansatori foarte bine pregătiți, dar și dornici să experimenteze și să exploreze, atunci sigur vom vedea spectacole memorabile. Există școli de dans celebre în toată lumea, companii de dans din care orice profesionist și-ar dori să facă parte, după cum există coregrafi cu care visează orice balerin(ă) să lucreze, doar pentru că așa intră pe noi teritorii (artistice). Lumea dansului, a mișcării este fascinantă, cu condiția să înțelegi că în spatele mișcării se ascunde o motivație și o cel puțin o dorință de (auto)cunoaștere. Pe de altă parte, aceste documentare – dacă sunt bine făcute – ne arată cât de strânsă este legătura între teatru și dans, sau între teatru și alte arte ale frumosului.
Sasha Waltz: A Portrait (2014) este excelent realizat, o plăcere să-l urmărești și să te scufunzi pentru câteva momente într-o lume paralelă cu cea a cotidianului. O lume a vizionarismului pus la treabă, un tărâm al poveștilor bine scrise, născute dintr-o imaginație debordantă, dar și continuu alimentată cu informații, idei, emoții și sentimente provocate de cele mai neașteptate descoperiri. Sasha Waltz este celebră în lumea coregrafilor pentru capacitatea ei de a lucra în spații neconvenționale – muzee, galerii de artă, spații în care oamenii nu stau, ci circulă, spații în care oamenii vin nu pentru a vedea un spectacol de dans, ci pentru a admira o operă de artă sau pentru a-și satisface cu totul alte curiozități de ordin estetic. Fiindcă Sasha Waltz este un om al prezentului, dar și o vizionară, ea nu se rezumă la a gândi mișcarea ca relație dintre dansator și narațiune – care este rolul acestuia în poveste – ci concepe adevărate instalații. Specificul acestora este dat de felul cum se folosește de dimensiunile (adeseori imense) ale spațiului – deschise, cu scări/pasaje de trecere, circulare sau cu etaje – și lumini, nu ca efecte, ci ca sursă a cunoașterii. Pentru Waltz nimic din construcția spectaculară nu este pus la întâmplare, căci spațiul nu este ales la întâmplare. Galeria de muzeu are un conținut bine definit, asupra căruia se informează în prealabil (dialogurile cu directorul muzeului nu sunt întâmplător incluse în desfășurător), iar acesta devine pretext pentru spectacol, dar și parte intrinsecă din acesta. Compania de dans proprie (oameni cu care lucrează de ani de zile, inclusiv copiii ei și sora fac parte din aceasta) este capabilă să atâta expresivitate, încât îmbogățește și mai mult conținutul ideatic al spectacolului. O fluturare de degete, o unduire de corp, un pas hotărât pot schimba perspectiva, iar Sasha Waltz este conștientă de faptul că două reprezentații ale aceluiași spectacol pot diferi foarte mult, tocmai pentru că natura umană este adeseori imprevizibilă.
Cu „Dido & Aeneas”, în 2005, Sasha Waltz a dezvoltat un nou gen: opera coregrafică. Cu alte cuvinte, revitalizează un gen muzical care părea definitiv claustrat în zona „clasicului” sau „muzicii culte”. O încercare sortită eșecului de mulți dintre iubitorii genului operistic, dar depășită cu brio de Sasha Waltz: ea a știut foarte bine ce vrea și cum trebuie să arate un astfel de spectacol și s-a folosit de toate mijloacele artistice ale momentului. Continuarea a venit firesc, colaborările cu Pascal Dusapin pentru „Medea” și „Passion”, dar și cea și cu Toshio Hosokawa pentru „Matsukaze” i-au asigurat definitiv locul în galeria marilor făuritori de spectacole de neuitat. Documentarul pune accent pe viziunea ei, pe efortul ei creator, aducând în prim-plan câteva dintre principiile ei călăuzitoare și câteva dintre pârghiile pe care le activează atunci când lucrează la un nou spectacol. Pentru ea nu contează doar ideea, ci și omul care o pune în mișcare. Sasha Waltz nu este o singuratică, ei nu-i este necesară izolarea, așa se explică capacitatea ei de a lucra cu mulți oameni, din domenii diverse și cu pregătire și mai diferite.
Sasha Waltz: A Portrait (2014) ar trebui văzut de toți conducătorii de instituții culturale din România timpului prezent; dincolo de bugetele mult invocate, există spațiile neconvenționale, efortul creator și capacitatea de creație care ar trebuie să fie puse la treabă de orice profesionist din domeniul artelor. Performance-ul și instalațiile umane se pot constitui în alternative la montările clasice, după cum work-in-progress se constituie în cel mai bun ambasador al echipei de producție al unui spectacol – participând la un astfel de spectacol devii conștient de cât de lungă este calea de la idee la spectacol și de cât efort conjugat este nevoie ca ideea să fie pusă în practică și să cucerească.
Nu în ultimul rând, dacă vorbim despre inovație și explorare de spații și forme artistice noi, înseamnă că acceptăm tradiția, istoria, că ne recunoaștem rădăcinile și le valorizăm în moduri dintre cele mai inedite. Așa evităm repetiția și greșelile antecesorilor le valorificăm în reușite ale prezentului. În spiritul acestei idei, salut ideea echipei de la Grădina cu filme – Cinema & More de a relua și anul acesta programul dedicat filmelor de dans, seara de marți fiind dedicată acestor documentare (excelent realizate și care aduc în prim-plan personalități cu adevărat remarcabile).
Sasha Waltz: A Portrait (2014)
Regia: Brigitte Kramer
