Noaptea plec, noaptea mă-ntorc. Obiectivul dumneavoastră personal în viaţă…

Motto: „Una pesta alta, vezi? Am vorbit mult la viaţa noastră. Destul cât să ne iubim. Tu ce mai faci?” Florin Lăzărescu

La începutul fiecărei zile, deschizi ochii şi murmuri o rugăciune, fericit că prima impresie nu se confirmă: alarma e a ceasului, nu a unei sirene, trebuie să mergi din nou la serviciu, iar asta e varianta suportabilă a vieţii.

Romanul lui Florin Lăzărescu este interesant prin felul în care prezintă societatea românească, din perspectiva unui om simplu, onest, chinuit de vremuri. Nea Pavel, poreclit Mistrie, a rămas singurul om de încredere de pe șantier. Își face treaba cu grijă, cu responsabilitate, se poartă omenește cu toată lumea – şi cu vietnamezul Yen (Bine, măi Iane!), pe care-l primește ca ajutor.

Nea Pavel face naveta, muncește din greu și câștigă puțin, dar se descurcă, trăiește din mici împrumuturi, are copii mari, le duce dorul și se teme, cum s-a temut toată viața, să nu li se întâmple ceva:

„Marele necaz, după ce ai făcut copil, e frica… Tu de ce te temi cel mai mult, măi Iane? Pe mine m-a întrebat cineva azi asta. Da’ eu n-am vrut să-i spun de ce mă tem cel mai tare, să nu mă creadă nebun. Am zis că de câini. Da’ frica cea mai mare a omului e să nu păţească copilu’ lui ceva. Şi nu-i aşa, o spaimă cum e aia de câine. E ceva ce simţi în oase, în sânge, parcă se trezeşte odată cu naşterea copilului, îţi dai seama că tu n-ai ştiut ce-i aia groază până atunci. Că se îneacă cu o bucată de măr, că se îmbolnăveşte, ferească Dumnezeu, de ceva, că-l calcă maşina, că ţi-l mai fură ori se pierde. Şi tu rămâi cu frica aia toată viaţa, nu-i ca durerea de şale, nu te mai lasă niciodată. Visezi şi noaptea.” (p. 158)

Sunt în literatura noastră câteva cărți importante care pun în prim-plan figura paternă. Citind excelentul roman al lui Florin Lăzărescu, m-am gândit în permanenţă la Moromete al lui Marin Preda. La bătrânețe, Moromete, care nici nu prea mai are cu cine vorbi, i se tot plânge băiatului, ajuns activist de partid, de neajunsurile vieţii. Moromete cere bani, că nu are, şi vrea să-i trimită Niculae, sugerând că o duce rău din cauza comuniștilor, alde Adam Fântână și Ouăbei, întemeietorii celulei de partid din sat – şi când plouă, tot de la Răsărit vine aprobarea, adaugă Moromete. Niculae îl contrazice, găsește ceva argumente în favoarea cauzei sale, dar, copleșit de spiritul polemic al tatălui, renunță, însă nici bani nu-i mai trimite. Dialogul dintre tată și fiu scoate la iveală conflictul dintre generații, diferența de mentalitate, idealismul tinerilor și înțelepciunea sceptică a celor cu experiența vieții. Şi mai arată ceva: că cei tineri nu-i înţeleg pe cei bătrâni.

Copiii nu-şi înţeleg părinţii:

„− Bine-atunci! Lasă-mă așa, să mor pe șantier ca câinele!

− Vai, vai, vai! Te comporți de parcă ai fi pe moarte. Ai aproape șaizeci de ani, nu o mie. Nu se poate să ieși la pensie și nici măcar nu e corect!

−Bine, tată. E corect să-și bată toți joc de mine?

−Bine, fă o dramă acum și din asta! Hai, mă opresc din munca mea și stau să-ți ascult drama! Spune pe larg, începe din copilărie, de când ai prins vulpea aia cu gâtu’ în gard, te-ai dus cu frate-tu s-o vinzi la oraș și-ați scăpat-o pe stradă…

Amândoi tac încurcați, ca și cum ambii și-ar fi dat seama deodată că exagerează.” (p. 135)

Nea Pavel vorbește mult. E felul său de a se apăra de spaime – spaima că îl ceartă șeful, fiindcă a întârziat la muncă, și, mai ales, spaima că o să fie bătut. Omul e amenințat de un individ, un interlop tânăr, vulgar și agresiv, Dudu. Problema se rezolvă într-un mod neașteptat și comic, după ce nea Pavel plătise sticla de vin, un fel de taxă de protecție.

Atmosfera din Noaptea plec, noaptea mă-ntorc seamănă cu cea din volumul Lampa cu căciulă. Un câmp pustiu străbătut, până la haltă, în pas grăbit înainte de răsăritul soarelui sau după apus, trenul cu navetiști, lumea șantierului, cu meșteri puțini și mulți pierde-vară, blocurile transformate în sedii de firmă, din cele mai diverse domenii. Întrebările standard ale unui CV capătă din partea lui nea Pavel răspunsuri moromeţiene:

„−Care este obiectivul dumneavoastră personal în viață?

−Să trăiesc.

−Unde vă vedeți peste cinci ani?

−Unde să mă văd? La pensie, dom’șoară.

−Ce hobby-uri aveți?

−Adică ce să am?

−Ce vă place dumneavoastră să faceți cel mai mult?

−Să vorbesc.

−Asta mi-am dat seama. Ce vă place să faceți când mergeți în vacanță?

−Eu n-am fost niciodată în vacanță. Ce să caut în vacanță? M-aș plicitisi de moarte să stau degeaba.” (p. 117)

Noaptea plec, noaptea mă-ntorc este o proză a cărei frumuseţe nu vine din forţa narativă, care nu lipseşte, dar rămâne în subsidiar. Importante sunt autenticitatea limbajului, portretul plin de farmec, fără să fie dramatic, al omului cumsecade („fraierul” care munceşte, nu se preface), umorul şi, mai ales secvenţele unei vieţi pe care le recunoşti, fiindcă le-ai trăit într-un fel sau până la un anumit punct – cineva a tras semnalul de alarmă, oprind trenul, ca să poţi străbate câmpul pe-o scurtătură. Inutil. Până acasă, se face noapte. Găinile tot pe întuneric se numără.

Întrebare din partea cititorilor: domnule, unde se află cafeneaua aceea la care găseşti burger cu Pleurotus la cuptor şi o sută de chestii pe lângă?

Noaptea plec, noaptea mă-ntorc de Florin Lăzărescu