Caragiale reinterpretat – „D-ale carnavalului” în regia lui Alexandru Dabija la TNB

În ciuda aparențelor, Caragiale nu este ușor de montat. Textele lui, chiar dacă sunt de-o actualitate îngrijorătoare, dau mari bătăi de cap regizorilor și echipelor de producție. El a iubit lumea teatrului și, ca atare, a scris piese care permit multiple interpretări, planurile se intersectează și se suprapun în cele mai fascinante moduri cu putință, dând voie regizorilor, dar și actorilor, deopotrivă, să-și pună în valoare calitățile și profesionalismul. Să fim bineînțeleși, personajele caragialiene cer actori excelent pregătiți, care știu să jongleze cu măștile și stările, care fac față cu brio debitelor verbale mari și foarte mari și care pot construi din nuanțe credibilitatea unor situații de un absurd rarisim.

D-ale carnavalului este un text greu de prins în ramă, în ciuda aparențelor. La prima vedere da, este un carnaval al absurdului, un joc de măști și personaje care fac din orice întâlnire un prilej de umor amar. Personajele lui devin tipologii perfecte tocmai pentru că sunt imperfecte. Alexandru Dabija se folosește de contextul socio-politic caragialian, nu datează decât la nivel de scenografie și costume acțiunea, astfel încât comparațiile cu timpul prezent se vor realiza de la sine în partea a doua a spectacolului. Crăcănel devine prototipul politicianului român, care se joacă cu electoratul, dar și cu colegii de partid ca și cum n-ar avea nimic de pierdut, totul cu scopul de a-și păstra cu orice preț un rol politic, de a ocupa o funcție (fie ea și una minoră). Gestul lui sacadat cu bastonul, însoțit de dezgolirea fără nicio pudoare a fesei tatuate, repetat în cel puțin trei momente, în afara rotativei, trimite cu gândul la politicienii timpului prezent. Ieșind din poveste, făcând pașii spre public, dialogând direct cu acesta, Crăcănel (asumat uneori cu o implicare prea evidentă de către Claudiu Bleonț) nu face altceva decât să întoarcă oglinda cu fața spre public – vă plac politicienii pe care i-ați ales? Oglinda este unul dintre elementele de decor prezente în diverse forme pe scenă – de la oglinda frizerului/spițer și până la ciobul în care se oglindește Mița în încercarea ei de a se aranja/curăța (de răni și păcate mai vechi sau mai noi). Tandemul Mița-Didina pune în evidență cel mai bine cele trei chei de decodare a mesajului din D-ale carnavalului – stratul politic (societatea fără principii, pretextul); stratul personal (trădare, trădare, dar s-o știm și noi, textul citit ca o poveste, fără prea multe interpretări, care devine o suită de relații antagonice dintre personaje) și stratul social (societatea fără niciun reper moral, contextul). Personajele vin în prim-plan, dialoghează cu publicul, unele dintre ele au mici monologuri prin care încearcă să se disculpe, după care reintră în carnaval, se aleargă prin scenă, se luptă pentru vizibilitate și un loc în poveste, după care se așază în spatele scenei, devenind martori tăcuți la suita de întâmplări; cu alte cuvinte, personajele au nevoie să iasă din poveste ca să înțeleagă ceva din ceea ce se petrece, căci evenimentele par că se nasc din te miri ce și nu mai au nicio logică firească de la un punct încolo; scena se rotește într-un ritm amețitor, până când decorul începe să se rupă, să se desfacă sub ochii spectatorilor. În final, carnavalul n-a fost decât un pretext pentru scoaterea la iveală a trădărilor, vitriolului și nimicniciei omenești. Personajele dialoghează între ele firesc, căutând să-și rezolve problemele personale, dar, în același timp, caută să obțină o poziție mai bună, un loc mai bun în societate(a fără prințipii), sau, în cele din urmă, să scape din poveste întregi. Dacă actorii fac sau nu față provocării regizorului, rămâne să apreciați voi, personal îmi place să cred că este loc de mult mai mult.

Dabija își construiește universul spectacular sub forma unui cerc – scena rotativă – în interiorul căruia obiectele rămân tot timpul la locul lor, își schimbă doar semnificația. Prin rotirea continuă (și deloc lentă de la un punct încolo al spectacolului) sunt aduse în fața spectatorilor, rând pe rând, ba bâlciul (unde se face vată de zahăr ad-hoc, în direct, sub ochii celor din sală care sunt provocați astfel să retrăiască momente dragi din copilăria proprie), ba frizeria, ba camerele din spatele frizeriei. Scenografia este una foarte inteligent gândită, alcătuită din pereți de hârtie, care se vor și rupe la final, când personajele fac orice să iasă din propria poveste, cu obiecte de epocă, deloc stilizate, menținute în stilul și linia epocii, unele statice, altele mobile, cum sunt lăzile care devin mese numai bune pentru servit berea și mastica. Un decor deloc aglomerat, deși sunt suficient de multe obiecte într-un spațiu destul de mic; personajele au loc să se desfășoare, să creeze relații cu ceilalți, dar și cu obiectele, devin și mai mobile prin felul cum se folosesc de micile obiecte. La un moment dat aproape că vezi în spate, undeva, roata mare de bâlci, care se învârte cu aceiași viteză cu care se învârte scena, iar personajele încep să-și piardă din trăsăturile identitare și să intre în alcătuirea unui singur și supradimensionat personaj – societatea în ansamblul ei. Dabija a vrut astfel să mute accentul de pe vina colectivă pe vinile fiecăruia dintre cei care participă activ la viața socială, anulând în acest fel orice încercare de a arunca vina pe celălalt – nu, nu eu sunt vinovat, ci celălalt. Bâlciul devine unul al deșertăciunilor, iar roata (vieții) devine simbolul perfect pentru rocadele (dese și lipsite de orice urmă de moralitate) politice la care asistăm, fără speranța că se vor încheia vreodată. Carnavalul lui Caragiale devine unul politic, al timpului prezent, în ciuda faptului că niciun costum (excelent croite și adăugate detaliile care fac diferența) nu este contemporan.

D-ale carnavalului devine în viziunea lui Alexandru Dabija un excelent pretext pentru a medita cu privire la cine suntem și de ce nu ne putem schimba. Tandemului Mița – Didina i se adaugă trioul Crăcănel – Nae Girimea – Pampon, un trio foarte eclectic din toate punctele de vedere. Dacă pe Irina Movilă aproape că n-o recunoașteți în rol, atât de bine și-l asumă, pe Claudiu Bleonț îl recunoașteți din prima și am impresia că exact pe această recunoaștere a mizat și regizorul. Pe Emilian Oprea mi l-aș fi dorit puțin mai credibil, mai asumat, dar probabil că experiența următoarelor reprezentații va adăuga plusul necesar. Când foarte discretă, când foarte prezentă, Rodica Ionescu face un rol de compoziție, bazat în mare parte pe principiile commedia dell’arte, iar cei doi Ipistat fac un tandem credibil, ei sunt societatea, cea care nu intervine nicicum în derularea evenimentelor. Gavril Pătru și Ionuț Toader s-au susținut reciproc, rolurile lor căpătând consistența necesară pentru reușita spectacolului în ansamblu. Așa cum spuneam mai sus, din partea actorilor așteptam mai mult, dar probabil că din toamnă, odată cu reluarea reprezentațiilor, lucrurile se vor așeza mai bine.

Un spectacol îndrăzneț, care propune spectatorilor un umor aproape brut, prea puțin decodat. D-ale carnavalului în viziunea lui Alexandru Dabija devine astfel un punct de referință – propunerea lui n-are nimic în comun cu nicio altă montare, mai veche sau mai nouă a piesei lui Caragiale. Dincolo de curajul evident (și asumat) se află o capacitate de interpretare a textului în cele mai fine (și ascunse) detalii, iar îmbinarea dintre cele două se regăsește în ceea ce numim generic marca Alexandru Dabija.