Pietonul aerului, pacientul timpului

Gábor Tompa și Eugène Ionesco, ce tandem de mare forță! De la Cântăreața cheală (celebrul spectacol al Teatrului Maghiar de Stat Cluj, cu premiera în 1992), trecând prin Noul locatar de la Teatrul Nottara (2014), tandemul a căpătat forță și profunzime, astfel încât Pietonul aerului, premiera din stagiunea curentă a Teatrului Național Cluj-Napoca vine ca o continuare firească, dar și ca o reconfirmare a ceea ce știam: Tompa e unul din regizorii care l-a înțeles în profunzime pe Ionesco.

credit foto Nicu Cherciu

Bântuit de aceleași dileme existențiale ca și Ionesco, Tompa nu se lasă dominat de imposibilitatea găsirii unei soluții unice și definitive la problemele cu care se confruntă omenirea, ci caută în permanență soluții, schimbând roluri, adaptând rețete și integrând elemente noi în structura argumentativă, astfel încât montările textelor lui Ionesco au un ceva comun, dar și suficient de multe elemente distinctive, încât să putem vorbi de un univers ionescian a la Tompa. Ca să montezi Pietonul aerului îți trebuie multă maturitate, o asumare a intertextualității – Ionesco a pus în text, mai mult ca niciodată, suficient de multe interogații, menite să-i dea libertate și opțiuni variate din punct de vedere regizoral – și multă experiență scenică. Textul este scris în 1962, dar e atemporal, pentru că nu-i așa, absurdul n-are treabă cu timpul. Și, totuși, dimensiunea temporală devine cheie de descifrare a întregului construct spectacular în viziunea lui Gábor Tompa. Dacă în Cântăreața cheală avem un ceas de perete fără limbi, care măsoară timpul în regres, în Pietonul aerului timpul devine subiect de meditație: va exista vreodată un timp perfect pentru creator, unul prietenos și îngăduitor cu el, astfel încât toate gândurile care-l macină să-și găsească concretizarea în fapte și acte artistice de sine-stătătoare? Va exista un timp în care artiștii vor fi înțeleși cu adevărat? Va fi posibil un timp în care dictatura artei să fie realitate de fapt, astfel încât nouă, oamenilor, să ne placă să conviețuim? Timpul e dimensiunea de fond a spectacolului teatrului clujean, dar nu-ți dai seama de asta cu adevărat decât la final, când salteaua gonflabilă care ocupă scena se dezumflă sub ochii noștri, brusc și fără niciun avertisment. Rămân schelele și pasarelele să domine locul, precum schijele intrate în trupurile soldaților de pe front, pe care le poți scoate, le poți îndepărta, dar care lasă în urmă răni adânci și cicatrici hidoase. Proiecțiile imaginilor de pe frontul unuia din cele două războaie mondiale pe ecranul supradimensionat însoțesc tristețea artistului exilat din societate, marginalizat și care moare sufocat de mizeria intelectuală a semenilor. Când spun mizerie intelectuală mă refer la lipsa oricăror repere morale a celor care propagă diverse ideologii, care mai de care mai distructive, în numele unei libertăți de exprimare confiscată (aproape) în totalitate de minți bolnave. Pasul de soldat al doamnei Bérenger (Joséphine), care-și pierde fermitatea pe măsură ce se îneacă în propria neputință este dovava că timpul se consumă, devine puțin, iar firele de nisip din clepsidră nu sunt decât palide urme ale celor ce s-au întâmplat. A se nota că firele de nisip devin în viziunea lui Tompa pene și fulgi de păsări, cu care se joacă, la un moment dat, domnișoara Bérenger.

credit foto Nicu Cherciu

Rareori mi-a fost dat să nu-mi doresc să se înceapă spectacolul, să se mai amâne acțiunea și interacțiunea după ridicarea cortinei. Atât de puternic e impactul imaginii creată magistral de Adrian Damian, scenograful spectacolului: o imensă saltea gonflată, care seamănă izbitor cu un deal terasat, cu copaci ici și colo și cu o căsuță de salvamar, care stă să se răstoarne. E atât de multă poezie în imaginea asta, atât de perfectă vizual, încât aproape că le ceri în gând actorilor să-și întârzie intrarea. Vrei să te bucuri, să-ți încarci mintea și sufletul cu ceva de care abia acum îți dai seama că ți-a lipsit: frumosul în stare pură. Ciudat e că materialele folosite de Damian nu sunt nici calde (nu e nicio așchie de lemn în niciun element de decor), nici fertile din punctul de vedere al creației. Monocromatica câmpului vizual este combătută de culorile tari ale costumelor – și ce costume impecabile a creat Luiza Enescu, chapeau bas -, astfel încât se crează efectul pictural specific unor curente de artă care s-au dezvoltat de la Picasso încoace. E o metaforă a timpului și aici, pentru că trioul Tompa-Damian-Enescu dă un răspuns cât se poate de concret și de vizual (aproape violent în concretețea sa) scepticilor care se întreabă care e diferența dintre arta creată de mintea umană și arta generată de inteligența artificială sau de diverse softuri. Nici urmă de pixeli pe scenă, doar artă, multe artă. Aș putea spune că din acest punct de vedere ar merita scris pe site-ul teatrului, în dreptul spectacolului: atenție, urmează să fiți expuși la o cantitate uriașă de artă vizuală, fiți pregătiți să fiți impresionați (ba chiar șocați).

credit foto Nicu Cherciu

Cu o distribuție excelentă, Pietonul aerului câștigă în profunzime. Cu o parte dintre actori Gábor Tompa a mai lucrat și e o plăcere reală să vezi un spectacol lucrat în filigran, cu precizie de metronom, cu fiecare gest și fiecare replică care poate servi oricând ca exemplu într-o lecție despre dicție și rolul ei într-un spectacol. De la accentele intenționat puse greșit ale ziaristului englez (Cristian Grosu), o persiflare a meseriei de jurnalist în contemporaneitate, și până la metaforele care capătă rol de sentințe spuse de domnul și doamna Bérenger. Matei Rotaru și Anca Hanu îți fac pielea de găină în anumite momente, atât de buni sunt în ceea ce fac, atât de pătrunși de misiunea încredințată de regizor. Au înțeles perfect că spectacolul riscă să piardă din amploare și să devină un pamflet și atât dacă ei nu vor fi impecabili. Și au fost, credeți-mă. Să o vezi pe Anca Hanu cum trece de la momentele de disperare totală la cele de absență, când ai impresia că devine umbra propriului ei trup e un regal în sine; dar să-l vezi pe Matei Rotaru cum ridică și mai mult cota spctacolului în a doua parte a lui, când ce ți se părea greu și dificil în prima parte devine joacă de copil pe lângă ce poate să facă el când calcă aerul, efectiv, cu disperarea celui care știe că de asta depinde existența omenirii, nu a sa. E atât de mult tragic în scenele în care pietonul mută acțiunea în registrul superior al scenei, adică în aer, încât îți dispare orice îndoială cu privire la posibilitatea montării unui spectacol în două registre și planuri fără artificii tehnice sofisticate. Atenția centrată pe actori e riscul pe care și-l asumă până la capăt Tompa, pentru că a lucrat cu fiecare în parte ca și cum i-ar fi învățat actorie în primul an de facultate. Sunt scene întregi care sunt trimiteri la arta actorului, la tehnici și modele în baza cărora putem identifica un regizor sau altul, dar peentru un spectator obișnuit, care nu știe și n-are habar de teorie teatrală rămâne evidentă forța artei în sine: a face teatru în secolul XXI rămâne tot în sarcina actorului. Iată unul din răspunsurile date de Tompa la întrebarea strecurată printre rânduri de Ionesco în Pietonul aerului.

credit foto Nicu Cherciu

Toate celelalte personaje vin în poveste așa cum trebuie, nicio intrare forțată, nicio paradă de cunoștințe. Hora personajelor, refăcută în trei momente distincte ale spectacolului este reverența regizorului față de actori: nu există personaj principal într-un spectacol decât în măsura în care ai și personaje secundare; nu există rol principal impecabil, decât în măsura în care ai și roluri secundare jucate cu precizie de metronom. E un deliciu să vezi cuplul de englezoaice bătrâne gravitând în jurul polului acțiunii, după cum e o bucurie întreagă în pofta de joc a actorilor care fac roluri de copii. Pietonul aerului mai are un plan spectacular, mai puțin vizibil, dar foarte prezent, care însoțește fiecare moment în parte. Mă refer la muzica creată de Vasile Șirli, care a înțeles perfect cum trebuie să sune tragedia pietonului aerului, astfel încât să impresioneze și pe cel mai afon spectator. E o muzicalitate aparte în spectacolul ăsta, care face trimitere și la musical, dar și la filmele mute din zorii cinematografiei universale, semn că Tompa duce joaca cu timpul până la capăt.

credit foto Nicu Cherciu

O poezie de spectacol, o pledoarie pentru teatru care m-a lăsat în imperiul meditației profunde. Pietonul aerului e manifestul poetic al lui Gábor Tompa. Și ce manifest!