„Plimbări cu câinii” – a privi viața cu alți ochi

Gianfranco Calligarich este romancier, dramaturg, autor de scenarii de televiziune și de cinematografie, a lucrat în presă și în televiziune. În 1973, debuta cu romanul L’ultima estate în città, tradus la Editura Polirom, în anul 2021. Au urmat mai multe romane, unele dintre ele nominalizate sau câștigătoare ale unor premii importante, precum Premiul Viareggio, Premiul Bagutta, Grinzane, ș.a.m.d. În anul 2023, scriitorul italian publica Passeggiate con i cani, tradus la Editura Polirom de către Cerasela Barbone, în anul 2024, sub titlul Plimbare cu câinii.

Romanul de față oferă încă din primele pagini mai multe paliere ale analizei și lecturii, în același timp. Poate fi analizat și citit ca un roman social, ca o scriere autobiografică sau ca o reflecție profundă asupra vieții, aflat deja la zenitul ei, o scriere de maturitate, unde naratorul, omniscient și omniprezent, narează la persoana a treia episod după episod viața bătrânului cu câini. Cronologia este răsturnată, relatarea este realizată dinspre prezent spre trecut, secvențial, cu accente puternice asupra unora dintre elementele definitorii ale personajului principal.

Bărbatul considerabil înaintat în vârstă care într-o noapte de la începutul iernii coborâse în palton pe antica și splendida stradă romană unde avea norocul să locuiască împreună cu cei doi câini ai lui, tată și fiu de talie medie după cum atestau documentele lor, în noaptea aceea, în loc să privească ca fel ca-n fiecare noapte splendida stradă romană care, cu lumini la ferestre pe cale să se stingă, se termina unde râul orașului curgea inevitabil în noapte, se gândea la câini și la pisici.

Rememorarea, care devine cheia narațiunii, se realizează episodic, în lungile plimbări cu câinii, care nu sunt niște simple deplasări, ci se transformă în căi de readucere aminte, de reflectare asupra unei existențe ajunsă la apusul său. Personajul principal, bătrânul, este înconjurat de o singurătate asurzitoare, însoțit de cei doi câini, singurele ființe care i-au rămas aproape după o viață itinerantă, instabilă, în care a sperat mereu că menirea lui este aceea de a fi scriitor. Bătrânețea este una dintre temele predilecte ale romanului, acel stadiu al vieții în care ai răgazul să treci toată viața în revistă, să stăruiești cu orele asupra trecutului, segmentul existenței în care se produce ieșirea din timp; timpul alert, al grabei este abandonat și înlocuit cu un timp propriu, asupra căruia poți fi unic stăpân, nemaifiind condiționat de larma socială, istorică. Astfel, începe ultima sa călătorie, cea către propria existență, din poziția celui care a trăit mult și multe, care a supraviețuit multor capricii ale istoriei și care nu poate fi realizată decât la un anumit stadiu de maturitate, care oferă altă lentilă asupra a ceea ce a fost.

Momentul de după cina aceea înflăcărată fusese cel care pusese în mișcare întreaga poveste […] Biserică, dei Fiorentini, aflată la începutul splendidei străzi care, cu lumini la ferestre pe cale să se stingă, se termina unde râul curgea inevitabil în noapte, prin urmare făcându-l să stabilească în ce constase viața lui chiar dacă știa prea bine. Cârmuirea unei nave pe lângă coastă, cu debarcări ocazionale pe uscat să mai aprovizioneze cambuza și-apoi să iasă iar în larg. Fiindcă așa fusese viața lui. Într-un anume sens alunecoasă și marinărească în ciuda depărtării de mare și, cu vreo șaptezeci de ani în urmă, plecată să acosteze în orașul acela fabulos care fusese Roma în anii tinereții lui pentru a fi corespondent al unui săptămânal milanez care se ocupa de televiziune.

Prin prisma ocupației sale din prima tinerețe și prin relatările legate de aceasta, romanul lui Gianfranco Calligarich capătă și un strat social consistent, surprinzând într-un album imaginar pentru cititor părți din lumea secolului trecut, cu toate nuanțele sale. Rămânând între granițele Italiei, dar peregrinând dintr-un oraș în altul, este surprinsă o societate postbelică îngreunată, sărăcită, confuză, ideologizată de stânga și de dreapta, unde ruralul și urbanul deveneau din ce în ce mai greu de distins. Toate aceste fragmente de viață, fâșii de trecut sunt însoțite de descrieri pitorești ale clădirilor care intră în cadrul ochiului fotografic al naratorului. Contrastul între clădirile antice și medievale ale Italiei, cele păstrătoare ale vestigiilor vechiului mare imperiu roman și ale renașterii lui Dante și da Vinci, în opoziție cu periferia înecată în pereți scorojiți, străzi cu miasme de viață săracă și pierdută. În scrierile lui Calligarich, orașul devine un personaj în sine, cu propria sa identitate și viață, păstrător al amintirilor celor care trăiesc sau doar au trecut prin el.

După ani tumultoși de plecări și veniri, de trecere de la un săptămânal la altul, personajul principal al romanului declanșează schimbarea mult așteptată, renunțând la gazetărie și începând să scrie. Toată existența sa fusese stăpânită de această dorință de a se dedica scrisului, de a abandona jurnalismul pentru proză, era o nouă corabie la bordul căreia avea să urce neavând nicio idee despre unde avea să îl ducă.

Într-o dimineață când se ducea la ziar cu BMW-ul ajunsese până la el altă chemare după cea a lui Martin Eden acolo în luminiș. Chemare pe care o auzise în timp ce brăzda cu BMW-ul traficul orașului ca să ajungă la redacție și care-l lovise cu o certitudine fulgerătoare. Că nu jurnalismul era rațiunea lui de-a fi pe lume, așa că era cazul să caute o acostare solitară pentru corabia lui și să devină scriitor.

Într-o clădire veche de 500 de ani, într-o vizuină găsită pe una dintre multele străduțe și alcătuită din trei camere una peste alta și unite între ele care duceau cu gândul la un castel din cărți de joc abandonat de jucători, la o veche Olivetti 22 își redactează primul roman.

De asemenea, în romanul Plimbări cu câinii sunt explorate relațiile interumane, cu toate complicațiile și împlinirile lor. Instabilitatea personajului principal se reflectă și în relațiile de dragoste de-a lungul vieții, unele pierdute, altele abandonate, însă una zdruncinătoare, relația cu Laura, o femeie cu o viață complicată, dar de la care speră că îl va aștepta cândva, undeva, pe malul unui râu, ca într-o întâlnire eternă.

Chiar și acum, zece ani mai târziu, plimbându-se cu câinii noaptea, imposibil să nu-și amintească rugămintea aceea tăcută a unui ultim sărut. Și atunci, strigându-și câinii, pornea s-o caute de-a lungul râului care curgea inevitabil în noapte. S-o caute oriunde ar fi putut să meargă. Dar sigur să-l aștepte mai devreme sau mai târziu undeva lângă râu. Așa că, strigându-și câinii, în fiecare noapte se întorcea acasă. Să fumeze și s-o aștepte a doua zi.

Gianfranco Calligarich este un scriitor profund în romanele căruia se regăsesc teme mari, pagini întregi de reflecție asupra condiției umane, asupra elementelor care definesc omul în sine și în relație cu ceilalți. Este, în aceeași măsură, și un mare stilist, realizând descrieri vii, clare, vizuale, folosind detalii decupate dintr-un întreg perfect înțeles de ochiul său. Ajuns la maturitate și la o anumită profunzime scriitoricească, Calligarich a scris acest roman ca o cronică de viață, construit ca u tablou asupra căruia viziunea îi este limpede.

Plimbări cu câinii de Gianfranco Calligarich