„Castelul din orașul meu” – a trăi în mijlocul lumilor citadine

Ioana Bâldea Constantinescu este scriitoare și jurnalist cultural, autoarea a mai multor interviuri cu personalități ale scenei culturale internaționale actuale, precum și a volumelor Dincolo de portocali (Humanitas, 2015), Nautilus (Humanitas, 2017), Poveste pentru Maria (Nemira, 2019). În anul 2024, a publicat la Editura Litera, în colecția Folio, romanul Castelul din orașul meu, lansat la mijlocul lunii aprilie, în Sala Media a Teatrului Național.

Romanul este construit în cinci părți, echilibrate stilistic și narativ, punând în scenă pe de o parte, legăturile interumane și pe cele familiale, iar, pe de altă parte, explorând istoria, geografia unui oraș, care este lăsat moștenire de la generație la generație, ca un spațiu al reflecției, al contemplării, al marilor dezastre sau al fugii de oameni, de istorie, de un regim politic, care parcă nu se mai lăsa dus. Poveștile cuprinse în această carte nu urmăresc o cronologie clară, nu reprezintă o așezare temporală liniară, ci timpul se măsoară în anii care trec peste personaje și oraș, autoarea îmbinând planurile narative, punând accentul pe întâmplare, pe trăsăturile personajelor, pe metamorfoze mai mult decât pe temporalitate. Toate acestea însoțite de muzica lui Mahler.

Nu știu unde plec și nu știu nimic altceva decât să pun lucruri pe hârtie. Mintea mea a îmbătrânit. Se mișcă greu, se lovește de mobile. Mă obosește încetineala asta. Mă oprește din orice avânt. Câteodată însă, imaginea se limpezește și sunetul i se așază mătase pe umeri. Muzica îmi curge prin vârfurile degetelor. Scriu în mintea mea și bucuria mi se prelinge pe obraji. Lumea de atunci se umple de viață.

Acțiunea romanului pendulează și se formează arc între două planuri temporale mari – Lumea Veche și Lumea Nouă, iar constanta dintre ele rămâne orașul, mai prăfuit și inert în prima, mai iute și încurcat, în cea de a doua. Cele două lumi se întrepătrund, granițele lor se contopesc pe fondul poveștilor germane ale Fraților Grimm, ale castelului lui Johannes Schell, ale Sibiului și Bucureștiului, ale cutremurului din ’77 și ale fricilor societății de azi, ale pierderilor și tuturor drumurilor dinspre și înspre cineva drag. În aceeași măsură, aceste lumi sunt împărțite între realism și fantezie, între realitate și imaginar, presărate de elemente care oferă anumitor părți din carte valențele unui basm, ca cele cercetate de Hanno, unul dintre personajele cheie ale romanului. Universul imaginarului este nelimitat, este imposibil de încorsetat de istorie sau de societate, ci, în ciuda tuturor vicsitudinilor, rămâne liber, atât de liber cât dorește sau cât nici nu poate bănui nimeni.

Martha simte cum îi alunecă lacrimile pe obraji, una după alta, în șir indian, două șiruri cuminți de soldăței încartiruiți sub pleoapele ei. Pasărea o atinge ușor pe umăr cu ceva ce pare a fi o întâlnire de solzi și pene, de piele de găină și platoșă ridată […] Martha se ridică și se cuibărește sub aripa Păsării. Își șterge ochii cu mâneca puloverului. Coboară. Hop unu, hop doi, hop trei, hop patru, hop cinci… Când ajunge în bucătărie, Pasărea nu mai e nicăieri.

Lumea Veche este traverată și construită pe traiectorile Istoriei. Într-o Românie național-comunistă, rebegită de frică și frig, orașul este zguduit de un cutremur, cel care schilodește arhitectura urbană și oamenii, cutremurul din 1977 produce pierderi iremediabile, Clara, mama Marthei și femeia iubită de Hanno, dispare sub greutatea zidurilor, ceea ce duce la începutul unui nou drum pentru fetița plimbată între București și Sibiu, pe care, în ciuda insistențelor lui Hanno, statul român nu dorește să o vândă Germaniei, din cauza unui tată biologic influent, domnul Wolf. Din perspectiva evoluției personajului Martha, volumul Castelul din orașul meu poate fi considerat și un bildungsroman.

55 de secunde. Atât scrie în ziar că a durat. 55 de secunde în care orașul s-a rupt în bucăți, cu oamenii în el. Hanno se chircește de durere pe podeaua bucătăriei și lasă ziarul să-i scape. Sunt peste o mie de morți. Sunt sute de oameni sub dărâmături. Poate și ele sunt… Poate și ele…

Personajele romanului duc toate pe umeri traume ale copilăriei, acele traume care au puterea de a naște frici, obsesii și care le pot ajunge oricând din urmă, oricât ar încerca să se afunde în oraș. Părinți violenți, abandon, singurătate, pierderea celor dragi, părăsirea casei și orașului, toate acestea caracterizează atât personajele în sine, cât și relațiile dintre ele. Se moștenesc, se dau mai departe de la generație la generație, suferința se poate transmite asemenea bolilor genetice. Din această perspectivă, Lumea Veche și Lumea Nouă se confundă ușor. Greutățile, la scară diferită, se poartă tot pe umeri. Suferința Clarei, fetița bătută de propria mamă până la epuizare, anxietatea Theodorei, care nu se mai regăsește nici în propria voce de la radio, nici în inima orașului. Cartea decupează aceste fragmente, le conturează în pasaje vaste, reflexive, în ton cu arii din muzica lui Mahler.

Pe de altă parte, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu este construit pe baza unor cuvinte cheie, care devin laitmotive, precum: castelul, orașul, cheia, vulpea. Orașul este un loc al tuturor, dar și al fiecăruia în parte. Se simte diferit, se trăiește diferit în cadrul aceluiași decupaj geografic. Orașul este o stare, mai mult decât un loc, orașul vechi, întruchipat de curiozitatea lui Theo față de cartierul Uranus și oamenii care au pierdut tot la sistematizare. Orașul are multiple fațete, câte una sau mai multe pentru filtrul fiecărui locuitor. Ecoul Bucureștiului șters de pe hartă se aude până în prezent, deoarece poveștile se păstrează în suflet și memorie mai mult decât în zidurile roase de buldozerele unui regim devorator de vieți și amintiri. Vulpea este animalul care se cuibărește, în principal, într-un loc abandonat, sălbăticit, uitat. Personificată, vulpea din carte apare secvențial, dar, de fapt, este mereu acolo, strălucirea ei în contrast cu asprimea locurilor pe care le vizitează.

În a treia zi, vulpea apare. Ca din pământ, ca de nicăieri. Ochii Marthei fugiseră doar o clipă după o albină. Când i-a întors spre alee, vulpea era acolo. O studia. Nici vorbă să o deseneze. Se uită din nou una la alta, ca în scenografia suprarealistă a unei încercări de teatru mut. Nu durează la fel de mult însă. Ca și data trecută, vulpea zvâcnește atât de brusc, încât fetița nici măcar nu-și dă seama în ce direcție s-a dus. Realitatea ei însă, deși fabuloasă, nu i se pare nicio secundă îndoielnică. Cum nici relația lor, stranie și totuși atât de firească, nu i se pare vreun moment neverosimilă.

Sfârșitul romanului este marcat de o ultimă radiografiere a orașului, clădirilor sale care stau să cadă, a cheii care nu mai găsește o încuietoare pe care o poate deschide. Ziduri între care s-au desfășurat vieți, unde au trăit generații și generații, unde au palpitat fragmente de existență sunt aduse la tăcere. Orașul vechi se despică sub trecerea timpului și urma abandonului. De la o casă trebuie să îți iei întotdeauna rămas bun, să o încui bine, acolo rămân frânturi de viață.

Nu mai poate spune nimic. Deschide palma din nou, de la revedere, se urcă în mașină și dă drumul la muzică. O vreme conduce fără țintă, cu mintea complet golită de gânduri. A treia cheie freamătă pe bord. E cheia casei lor, cheia lui Omi, dar nu mai deschide nimic. Sau poate că deschide, cine știe? Întinde mâna și o bagă-n buzunar. E întuneric și nu se vede bine, dar drumul trebuie să fie pe-aici pe undeva.

Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu