Poezia durerii și a destrămării

Viorica Răduță este esențialmente poetă, indiferent de genul literar abordat, de tipul de text sau de registrul artistic. Își secretă cuvintele potrivite, în combinații neașteptate, dar întotdeauna cu un grad mare de expresivitate și de ambiguitate. Are, se poate spune deja, o relație aparte cu registrele limbii, cu valențele neștiute, neexplorate încă ale acestora, astfel încât fiecare text și fiecare carte a ei reprezintă o provocare în sine.

Cel mai recent volum de versuri, respectiv cum îngheață rochia miresei, urmează linia unei poezii care sublimează experiențele de viață trăite la nivel colectiv, experiențe traumatizante, cu pierderi de vieți omenești, vieți cărora poeta le împrumută glasul său, făcându-se însoțitoarea, „cărăușa” lor dincolo, în moarte și chiar dincolo de aceasta. Într-o altă carte, „Arsura umblă după trup”, Viorica Răduță refăcea, într-un tulburător registru liric, tragedia celor arși în accidentul de la Colectiv, din timpul unui concert. Răscolitoare sunt, de asemenea, textele din volumul „Ai moartea de față” (2021), despre pandemia de coronavirus. În ambele volume, ca și în cel de față, Viorica Răduță conturează, cu mijloacele specifice poeziei, un univers dominat de spectrul morții, al pierderii și al durerii, dar în egală măsură, cred, și al revoltei împotriva unei lumi și a unei societăți care permit violența și oroarea, cum ar fi, de pildă, războiul din Ucraina, atât de aproape de granițele noastre.

Acest volum reunește texte lirice grupate în două părți: „Deschide pumnul de pământ de acasă” și „Războiul poartă rochia miresei. Departe.” În prima parte, Viorica Răduță „scrie amintirile” celor din familie, strămutați deja la stele. Ca într-un pomelnic, morții ei dragi se mută în vers, în metafore puternice, răscolitoare: „Camera e mereu la drum/drumul mamei drumul tatălui/și cine mai urmează” (fereastra nu mai trece pe drum) sau „neamul budeștilor, oancea, apostol, răduță, petruș, meiroși,/ niculescu, siminencu, chiricuță, ceaușu, theodor, roșca, (…)/ toți stau în așteptare/ o săptămână două/ și ceara de lumânare/sunt morții cu viii nu știu/ stâlpii citiți în auz/ brâul bisericii în carne străpuns” (numărătoarea). Motiv recurent, „rochia miresei” e un soi de cămașă a morții, îmbrăcată de cei care sunt pregătiți sau nu pentru călătoria cea mare: „tata potrivește stofa spre apus/ de parcă și-ar coase pielea pe el/ după un timp/ după/trupul își pune singur costumul” (costumul tatălui meu este mort). Rând pe rând, sunt evocați părinții, fratele, cumnata, rudele mai apropiate sau mai depărtate, cusuți în rochia Nevăzutei, desfăcuți de trupul vremelnic până când, „după un timp îngheață și vântul/și rochia miresei” (cum îngheață rochia miresei).

În partea a doua, vizibil mai amplă dimensional, poeta se substituie unui reporter de teren în zona de război, cutremurată de ororile de pe front, de retezarea nemeritată a atâtor vieți și destine, soldați, dar și civili deopotrivă: copii, fete, femei, bătrâni. Oameni a căror existență se frânge brusc, acolo unde-i ajunge suflarea înghețată a morții. Detaliile sunt, și ele, cutremurătoare: brațe smulse, picioare retezate, intestine revărsate și amestecate cu moloz, ferestre lovite de bombe etc. În noaptea încăpuse pe sârma de rufe, când un bărbat „a ieșit din ascunzătoare/ pâinea s-a dat în două/ tăiată de explozie”, simultan cu „și femeia s-a dat în două/ în apartamentul fără perete la stradă/rămas în aer”. Textele acestea au un puternic impact vizual – auditiv, se înfig în carne și în retină cu o violență atroce. Ele reprezintă o poetică a corporalității și a dematerializării. Pe drept cuvânt, Christian Crăciun consideră că „poezia de față nu te iartă, nu te lasă să închizi ochii, să întorci capul de la realitate. Nu e o evadare, ci o invadare”. Ești luat de mână și împins printre grămezile de moloz, în camerele cu pereții prăbușiți, în care urmele de viață sunt proaspete încă. Vezi familii pe care moartea le-a încremenit brusc în timpul unor scene domestice, copii pe care unul dintre părinți a încercat să-i protejeze cu trupurile lor. Textele acestea se citesc în genunchi, printre lacrimi și strigăte de neputință și de revoltă, căci mintea omenească nu poate cuprinde, fără să se cutremure și să se clatine, imaginile din versuri precum acestea: „e seară/ ultimul buzunar duce o bombă/ fereastra plesnește/ copilul urcă pe fața lehuzei/ urcă zilele lungi/trupul se agață de gol (…)/ alții sunt doar mâini/ și ele vor să urce în tren/singurul/ cu fața copilului care pipăie buzunarele/ și suge golul din piept” (femeia își aude oasele). Sunt emblematice, de altfel, repetându-se obsedant, înnebunitor, imaginile mamelor cu prunci, viața și moartea amestecate și apoi mestecate de voracitatea bombelor care cad la diverse ore din zi și din noapte. Tărâmul descris de Viorica Răduță este atât de înfricoșător, încât însuși „Dumnezeu caută un loc/ pentru morți și răniți”, iar un băiat, pe stradă „merge încă așa mort și/ racheta se uită/ că e decapitat/ că e de mână cu o fată…” (racheta ajunge fuga băiatului pe stradă). Aceste instantanee blochează pur și simplu rațiunea umană, încremenind-o în oroare. Din fiecare text țâșnește literalmente grozăvia, căci moartea e un regizor sagace, distribuind roluri după criterii care sfidează logica. Discursul poetic este eliptic, fără cadență formală secondată de punctuație, care lipsește adesea in textele Vioricăi Răduță, dar care aici, în structura internă a cărții de față, rezonează cu imaginarul artistic, cu acest univers dantesc în care legăturile cu normalitatea sunt sfâșiate, așa cum fierul și obuzele sfâșie carnea și „rochia miresei” căci „între oameni nu mai e loc/ nu e loc să trăiești/ cu păsările/ până la pământ până la mână picioare și creier/ până la gura din gură deschisă” (împreună cu dimineața).

Lectura acestei cărți este o călătorie stranie și dureroasă, greu de asumat. Christian Crăciun opinează că Viorica Răduță scrie în numele și pentru păstrarea vie a amintirilor celor care nu mai au glas pentru „strigăte de revoltă și de groază”, cartea de față fiind astfel catalogată drept „un excepțional volum de adevărată poezie civică”. Un civism aparte, căci textele sale nu sunt niciodată declamative sau demonstrative, forța lor se acumulează treptat, de la autoreferențial (moartea, ca fenomen natural, asumat ca atare în biografia poetei) la anormalitatea conflictelor armate, când moartea dinamitează atât materialitatea corpurilor, cât și amintirile și speranțele sau proiectele de viață ale oamenilor.

cum îngheață rochia miresei de Viorica Răduță