Discreție – cuvântul care face diferența

E un moment în prima parte a spectacolului, când conflictul dintre cele două personaje ajunge într-un punct culminant, iar Alexandru Mâzgăreanu (regizorul montării textului scris de Rajiv Joseph în 2011 intrată recent în repertoriul ARCUB) a gândit scena prin polarizarea scenei – Khadim Asmaan stă încrâncenat pe scaun, în fața biroului directorului, iar Dr. Danielson se duce la microfon și după un moment de tăcere absolută spune tare, răspicat, ca la un exercițiu de dicție: discreție. Ei bine, în timp ce Dr Danielson se ducea spre microfon, în sală a început să sune insistent un telefon. Liniște mormântală, niciun spectator n-a scos o vorbă, toți eram în așteptare – să se închidă odată telefonul ăla nenorocit! Am avut buna inspirație să mă uit la cei doi actori în tot acel minut care a părut cât o veșnicie: nu și-au ieșit din rol, din contra, au preluat toată tensiunea suplimentară creată de acel telefon-care-nu-trebuia-să-se-audă și au dat astfel plusvaloare scenei (și spectacolului). După ce cineva din sală (știu a cui a fost vocea, dar nu asta contează, pentru că n-a fost nimic regizat) a pus capăt momentului printr-o replică foarte scurtă și la obiect, Șerban Pavlu (Dr. Danielson) rostește un „Discreție” la microfon, pe cât de puternic, pe atât de autentic. Vlad Lință (Khadim Asmaan) preia din forța imprimată momentului și construiește mai departe scene de o autenticitate pe măsura durității temei spectacolului.

În 2011, când este scrisă piesa, SUA comemora zece ani de la atacurile din 11 septembrie asupra Turnurilor Gemene. Ani în care nimeni n-a găsit soluția pentru stoparea bullyingului în școli, cum nu s-a găsit nici soluția pentru integrarea migranților în societatea care-i primea. Khadim este sirian, poliglot și parțial un globe-trotter, la vârsta lui vizitase și locuise în câteva țări, răspândite peste tot în lume. Mutat de un an la liceul condus de Dr. Danielson, Khadim nu s-a integrat, dimpotrivă, vizita în biroul directorului pare a fi perfect justificată. Motivul real al vizitei și pedepsirii apare din momentul în care este pomenit numele prietenei lui Khadim, o liceană care s-a sinucis din motive neelucidate. Cruciada directorului și tenacitatea acestuia de a afla adevăratul motiv al sinuciderii elevei liceului par a fi puse în slujba unei cauze greșite, pentru că tot timpul spectatorului i se induce ideea că nu ea ar fi avut nevoie de ajutor, ci Khadim.

Felul cum sunt scoase la iveală detalii despre viața intimă a fostei eleve, dar și felul cum se recompune din amănunte aparent insignifiante viața lui Khadim, periplul lui prin țări diferite și mutarea de la un liceu privat cu nici 150 de elevi la un liceu public, cu mii de elevi, toate acestea concură la crearea tramei spectacolului. Sunt foarte multe detalii aduse în poveste, intenționat puse într-o anumită ordine de Rajiv Joseph, ordine care capătă sens datorită lui Alexandru Mâzgăreanu. Sens și vizibilitate, pentru că, nu-i așa, nimic din ce există pe scenă – de la gest la ultimul detaliu scenografic – nu trebuie să fie în plus (scenografia Alexandra Boerescu). Cu alte cuvinte, trebuie să fie în folosul constructului spectacular. Așa se justifică toate gesturile de furie ale liceanului, toate accesele de neputință scăpată (aparent) de sub control de directorul cu zeci de ani de experiență; așa găsim utile toate, dar toate obiectele din spațiul scenic, de la masa pe care stă o tavă cu o carafă de apă și două pahare (prima oară ai impresia că a fost uitată acolo de la spectacolul precedent) și până la cele trei cutii de carton de mărimi diferite, din care răsar genți și haine cu etichete ale unor firme de haine (re)cunoscute. Spațiul scenic, rece, sobru, scăldat în lumina aceea de neon, atât de impersonală și dură, se încarcă pe măsură ce replicile curg de forță, se dilată, își schimbă forma. La final, niciun obiect nu mai este pe poziția inițială, răvășirea și dezordinea sunt cele care dictează mișcările și relațiile dintre personaje, respectiv dintre ele și obiecte. E un conglomerat al cărei dezordini capătă sens abia la final, când nimic nu mai deranjează, totul justifică ceea ce nu există în scenă, dar se simte: spaima, o spaimă care înghite totul, de la bunele intenții și până la rapacitatea unor semeni, de la dorința de a ajuta și până la răstălmăcirea vorbelor și intențiilor de fond.

Bazinul de Nord – credit foto Andrei Gîndac

Șerban Pavlu și Vlad Lință – un cuplu de actori care are toate șansele să ducă spectacolul mult și bine, pe scena ARCUB sau oriunde s-ar juca. Bazinul de Nord e genul de spectacol care este primit diferit de spectatori, pentru că vârsta, experiența și rolul social jucat la un anumit moment definesc și amprentează definitiv percepția mesajului și decodarea acestuia. Liceenii se vor identifica cu Khadim, părinții de adolescenți vor suferi cumplit, se vor simți neputincioși și vor arde câteva momente de furie totală. Profesorii și educatorii se vor regăsi în Dr. Danielson, acesta devine partenerul lor de suferință. Îi cunosc și-i văd jucând de niște ani pe ambii actori, dar ce construiesc ei în Bazinul de Nord e rodul unei experiențe profesionale deloc irosită, la care se adaugă o maturitate scenică integral asumată și o chimie între cei doi rarisimă. E complicat ce fac cei doi timp de mai bine de o oră și jumătate, dar niciunul dintre ei nu lasă să se vadă asta. E o plăcere de joc la Șerban Pavlu de care mi-era dor, dacă l-ați văzut în The Sunset Limited de la unteatru, ei bine, vă recomand insistent să vedeți și Bazinul de Nord; cam acela e nivelul de intensitate la care joacă Șerban Pavlu în Bazinul de Nord. Pe Vlad Lință s-ar putea să nu-l știți foarte bine, n-are 30 de ani și e actor al teatrului din Constanța, unde la acest moment joacă în spectacolul regizat de Andrei Șerban. Eu am șansa să-l știu de niște ani, îi știu evoluția, ceea ce mă determină să spun răspicat – Khadim e rolul care ține loc de carte de vizită pentru el. Rol care-i pune în evidență profesionalismul, pofta de joc, puterea de a construi și capacitatea de a comunica cu partenerul de scenă.

Discreția – un cuvânt perimat pentru generațiile tinere ale momentului. Un cuvânt care și-a pierdut sensul odată cu invadarea spațiului intim de rețelele sociale și canalele media. Discreția, un cuvânt care a ajuns să exprime neputința tinerilor de a-și construi o identitate autentică, bazată pe niște trăsături personale unice. Discreția, imperativul momentului, dacă am fi conștienți că de ea depinde firescul unor relații normale și siguranța în intimitate. Discreția – cuvântul care a schimbat sensul unei reprezentații.

De văzut Bazinul de Nord. Atenție – fiți pregătiți să învățați să respirați adânc, profund.