Anisia și oceanul de uitare

„Magia a rămas în povești.” Cosmin Perța

A treia carte din serie, Anisia și oceanul de uitare, începe cu o folositoare punere în temă. Cineva trebuie să spună povestea mai departe, după legea poveștilor care sunt, dintotdeauna, nemuritoare și infinite.

Fiindcă are 250 de ani, Johanna, o scoică quahog, a devenit înțeleaptă. Pentru ea viața nu a trecut fără evenimente, dimpotrivă, s-a dovedit „un joc de construcție”. Johanna observă fragilitatea lucrurilor și este preocupată de „memoria pământului și a lumii noastre”. Povestea în sine nu există în absența celui care o rostește și, la fel de important, în absența unui ascultător pe măsură. Să recunoaștem, Johanna este puțin filosoafă și are farmec. Vocea ei nu este deloc plictisitoare:

„Toate sunt trecătoare. Plantele, vietățile… Tot ce are viață o consumă și o pierde. De asta e atât de important să nu ne irosim vieţile, să facem ceva important cu ele, ceva care să dăinuie dincolo de limitele timpului pe care îl trăim sau poate doar ceva care face lumea un pic mai bună în jurul nostru cât suntem aici. Viața e ca un joc de construcţie. Poți să te bucuri de el la început și apoi să-l uiți pe un raft sau poți să construieşti ce construieşte toată lumea după un model ori poți să construieşti forme noi, să-ți lași imaginația să zburde, să o preschimbi în magie și să creezi lucruri nemaivăzute. Singurele care nu dispar atât de uşor sunt mineralele, însă ele nu au viaţă, sunt memoria pământului și a lumii noastre. Mineralele ţin minte tot, dar nu-ţi pot spune povestea.

– Ce bine, atunci, că eşti tu aici, Johanna, să-mi spui povestea, a zis Eva bucuroasă. Ce s-a mai întâmplat cu Anisia?

– Da, e bine că încă sunt aici. Nici eu nu mai am mult de trăit. Dar şi mai bine e că, uite, după atâţia ani am cui povesti. (pp. 7-8)

Johanna îi povestește Evei, care are numai 8 ani, ce s-a întâmplat după ce Anisia a reușit să înființeze o școală de științe magice: apar, din nou, probleme la orizont.

Mai întâi, se ivește o neliniștitoare modificare a plajelor și, destul de rapid, și o dispariție a lor, ca urmare a creșterii de neînțeles a nivelului apelor din ocean. Zona de uscat se micșorează. Se va dovedi curând că nu schimbarea vremii e cauza năvalei oceanului către pământ. Zeii mării sunt supărați, au putere și se folosesc de ea pentru a le face rău oamenilor.

Apoi, dispare Paul, profesorul de Magie defensivă și de atac. Urmează o misiune de salvare. În același timp, Kiril, fiul peltic și simpatic al antipaticului lord Krunt, descoperă câte ceva din istoria conflictelor îndelungate cu Lorzii Ceții. Se crede nedreptățit și vine să ceară dreptate. Anisia este nevoită să-i dea lămuriri și, prin asta, îl atrage de partea binelui.

Felul în care Anisia clarifică lucrurile este uimitor. În câteva imagini se derulează un întreg trecut, care trebuie cunoscut, mai întâi, pentru a putea fi înțeles. Kiril este deștept, spunem și noi ca Johanna, probabil seamănă cu mama lui, de la care a moștenit și un sâmbure de bunătate – înțelege și va acționa cinstit, după ce i se administrează, prin „transfer magic”, o „porție mare de adevăr”:

„Mi-am dat seama că, de fapt, era băiat bun. Poate semăna mai mult cu mama lui, nu știu, dar nu avea nimic din răutatea şi cruzimea tatălui său. El ne-ar fi otrăvit fără să stea pe gânduri. Și mi-a fost puţin frică pentru Kiril. La cât de impulsivă o ştiam pe Anisia și la cât de importantă era școala de magie pentru ea, mă puteam aştepta la o izbucnire în care să-l închidă pe tânărul Kiril într-o celulă pentru tot restul vieții sau să-i șteargă memoria şi să-l părăsească prin cine știe ce colţ de lume. Chiar mă pregăteam să intervin într-un astfel de caz, însă Anisia, parcă mai înţeleaptă decât de obicei, a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată.

– Vino aici să vezi adevărul, i-a spus ea ridicându-se în picioare.

Kiril a ezitat o clipă, dar apoi s-a apropiat. Anisia i-a prins capul între palme şi i-a lipit fruntea de a ei. Energia a început să zumzăie în palme și, prin transfer magic, i-a dat acces lui Kiril la toate amintirile ei.

Astfel, băiatul a văzut prin ochii Anisiei cum era lumea înainte, pe vremea Lorzilor. A văzut Instituțiile de Creştere a Copiilor, oraşele miniere, castelele de exploatare, apele cenuşii și cerul vâscos de fum. L-a văzut pe tatăl său și minciunile lui, i-a văzut pe ceilalți Lorzi şi războiul și i-a văzut pe părinții Anisiei, zeii pământului, le-a auzit povestea, a văzut cum furaseră Lorzii lumea de la ei şi apoi, printr-un şiretlic, îi întemniţaseră. Și a înţeles că aceasta fusese dorinţa zeilor pământului și că ei învăluiseră lumea în magia uitării pentru a-i da şansa să renască.

Kiril a început să plângă și a zbughit-o din birou pe scări, spre dormitoare. Anisia a vrut să meargă după el, dar i-am spus să-l lase în pace să-şi adune gândurile. Fusese o porţie cam mare de adevăr pentru el. Și un adult ar fi avut un şoc. Urma să discutăm după ce își revenea. Până atunci noi aveam alte probleme, iar cea mai presantă era dispariția fără urmă a lui Paul.” (pp. 17-19)

Sirenele nu sunt tocmai niște zâne, nici ca înfățișare, nici ca intenție. „Magia iluziei” inversează rolurile și, în loc să ademenească ele oamenii, sunt ademenite într-un spațiu care le ține captive. Zoe este o pisică vorbitoare, așa cum nici Petrică nu e chiar un delfin.

„– Cred că am înţeles, a zis Vladimir. Propui să folosim magia iluziei ca să atragem sirenele într-un loc unde să creadă că sunt oameni, dar, de fapt, să nu fie nimeni în pericol. Să luptăm cu iluzia împotriva iluziei.

– Exact, miau! a încuviinţat Zoe. Dar poate vreunul dintre voi să folosească magia iluziei?

– Bineînţeles! a zis Anisia uşor jignită. (p. 49)

„– Cledeam că silenele sunt mai dlăguțe! a spus dezamăgit Kiril, văzându-le de aproape.

– Nu, nu sunt drăguțe deloc, l-a lămurit Vladimir. Sunt nişte monștri carnivori, nişte mutanți care-şi hipnotizează prada cu cântecul lor și apoi o sfâşie în bucăți. Sunt la fel de feroce ca niște piranha. (p. 50)

Ceea ce este valabil pentru filmele de tip serial nu se confirmă, neapărat, în privința cărților. Povestea Anisiei este încă din prima parte atât de neobișnuită, încât ar putea continua foarte bine și după cel de-al treilea episod. Nici acțiunea, nici personajele nu sunt epuizate.

„Oceanul de uitare” este un capăt de drum, dar nu se știe niciodată când se poate redeschide calea de acces la misterele universului. Sunt prea multe personaje și întâmplări nemaipomenite care cer o continuare. Și magia, așa cum spune cu har autorul, rămâne în povești.

Anisia și oceanul de uitare de Cosmin Perța