A fi altfel într-o societate în care altfelul în sine s-a bagatelizat, iată o adevărată provocare să vorbești despre asta. Tim Crouch o face destul de bine, folosindu-se de un puști de zece ani care decide că vrea să fie altfel. Numai că toți puștii au impresia că sunt altfel sau că vor ajunge să facă cu totul altceva în și cu viețile lor. De aceea provocarea lui Crouch nu este să acceptăm banalitatea lui „vreau să fiu altfel”, ci să acceptăm faptul că și copiii pot deveni conștienți de propria lor corporalitate și de funcționalitatea acesteia. În acest context a ridica mâna devine mai mult decât un act de frondă, ba chiar ceva mai mult decât un protest, devine o stare de facto căreia, la un moment dat, nici măcar inițiatorul nu-i mai face față. Textul lui Crouch ne aduce în fața ochilor puștiul care devine matur sub ochii noștri, cu tot cu mâna lui ridicată (gest asumat pe post de semn distinctiv și transformat – cum-necum – în operă de artă). Așa am înțeles eu textul care stă la baza spectacolului de la POINT, numai că dramatizarea acestuia nu e tocmai cea mai fericită cale de traducere scenică, de aceea am impresia că mulți spectactori vor ieși din sală confuzi.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, vreau să mai aduc în discuție un aspect: în secolul al XX-lea starea de „a fi altfel” a fost de multe ori confundată cu starea de boală. De aici și multiplele studii menite să facă diferența între boală ca alteritate și derivatele normalității, dar fără ca acestea să fie și patologice. Primele decenii ale secolului trecut erau încă tributare uniformizării și modei ca principiu absolut de conformare, astfel că instalarea conformismului devenea inevitabilă pe orice palier al vieții cotidiene. Abia după cele două războaie mondiale și câteva mișcări sociale extrem de profunde, oamenii au învățat să accepte că dreptul de a fi diferit este unul esențial, dacă nu și fundamental pentru dezvoltarea unui om și, implicit, a societății. Studiile lui Susan Sontag (printre altele) aduc în discuție și situația bolnavului incurabil și a relației lui cu boala, dar și cu ceilalți, insistând pe dinamica schimbărilor care intervin în câmpul social specific. De aceea scrierile ei sunt extrem de importante atunci când se impune diferența dintre un bolnav și un excentric/nonconformist, de exemplu. Mi-am adus aminte de celebra scriitoare pentru că, mai bine de jumătate din spectacol, eu n-am reușit să înțeleg dacă am în fața ochilor un bolnav sau un excentric. Și de aici încolo începe discuția despre ceea ce am văzut și, mai ales, cum am perceput eu cele văzute.
Vlad Udrescu face un one-man-show plat, fără un punct terminus, fără acele momente-cheie care să trezească și să mențină vie atenția celui din sală. A început printr-o colectă de obiecte, cărora le-a dat personificări adecvate, numai că dialogul cu sala s-a oprit aici. În ciuda acelor sincope (întoarcerea cu spatele la sală pentru a bea din paharul cu apă – atât de teatral gestul în sine, încât nu i-am prins sensul – îi era chiar sete sau s-a vrut altceva?) relația cu sala e departe de ceea ce s-a sugerat la debutul spectacolului. E ciudat să provoci spectactorul să intre în joc, după care să-l abandonezi fără nicio explicație, ba chiar să-i refuzi implicarea. Așa se face că ne-am trezit într-o sală de cinema, în care ne uitam la combinația de proiecții video, mișcări ale personajului în spațiu și jocul cu pseudopersonaje de pe masă. Doar ne uitam, aflați fiind într-o pasivitate pe care nu ne-am dorit-o și din cauza căreia n-am obținut niciun plus de cunoaștere. My Arm mi s-a părut a fi o combinație (nu tocmai reușită, din punctul meu de vedere) între stand-up comedy și one-man-show. M-am așteptat la o mai bună accentuare a tramei și a dramei în sine, căci, eu rămân la ideea că personajul chiar trăiește o dramă, una mercantilizată în final (ba chiar și mercantilizantă, dacă ne uităm la știrile care sufocă spațiul social de astăzi). El trăiește o dramă sau pentru el „a fi altfel” e o joacă perpetuă? Este cu adevărat un inadaptat, putem vorbi de un protest? Mi-ar fi plăcut să găsesc răspunsuri la aceste întrebări, chiar mi-ar fi plăcut.
Pe de altă parte, din felul cum s-a folosit de mijloacele scenice avute la dispoziție, inclusiv de text, ar fi fost de dorit să se înțeleagă cât de mult s-a schimbat personajul pe interior datorită acestui „protest”, dar, mai ales cât ia- transformat pe cei din jurul lui. Din succesiunea de replici eu n-am înțeles decât că oamenii au venit și au plecat din viața lui, unii pentru că nu l-au acceptat ca fiind diferit, alții pentru că n-au știut dacă și cum trebuie să-l ajute, indiferența trimițându-i pe cei mai mulți în planul secund, în mulțimea indiferentă la brațul ridicat.
Mi-au plăcut accentele sonore, care au dat bine în tot spectacolul, după cum mi-au plăcut și proiecțiile video. Nu prea mi-a plăcut, în schimb, felul cum se proiecta brațul videoproiectului pe ecran în timpul derulării unei secvențe de film. Pe Vlad Udrescu l-am ghicit în spatele replicilor ca având potențial, dar mi-ar fi plăcut să-l văd mai curajos, mai sigur pe el, pentru că de el depinde construcția întregului show, nu de ce tip de spectatori are în sală.
Un spectacol pe care eu l-aș fi fi vrut mai dinamic și mai nuanțat, dar care are potențial pentru o potențială creștere de acum înainte. Rămâne de văzut dacă asta se va și întâmpla.
My Arm – POINT
De: Tim Crouch | Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu | Cu: Vlad Udrescu | Video: Vlad Lăzărescu | Scenografie: Andreea Simona Negrilă | Light design: Dragoș Petrișor
